Un regizor al carui nume merita retinut
Aleksei Fedorcenko
========================================
Chip Crane
Representation and the Real
Russian Film Symposium 2020
Angels of Revolution
tematizeaza intersecția dintre utopie, artă, putere și violență. În acest film,
Aleksei Fedorcenko își continuă colaborarea fructuoasă cu scriitorul Denis
Osokin, precum și cu Sandor Berkesi și Artem Khabibulin, designerul din filmul
său anterior, Nevestele ceresti din
campia Mari. Filmul vadeste pasiunea lui Fedorcenko pentru imagini
frapante, care se învecinează adesea cu suprarealismul, precum și interesul său
pentru explorarea interferentelor dintre mit și istorie (filmele anterioare
includ un documentar parodic despre programul spațial sovietic și o
investigație etnografică a folclorului și ritualurilor grupului etnic Merya, o
populație minoritară din Rusia, inventata de autor).
Reunind o serie de povestiri ale lui Osokin cu istoria revoltei din Kazym
- o revoltă indreptata împotriva colectivizării, la care au luat parte membrii
grupurilor etnice Khanty și Nenet din nordul Siberiei, si care a fost brutal
reprimată - Angels of Revolution prezinta
secvente din viata eroinei
revolutionare Polina Schneider și a echipei ei de artiști avangardisti trimisi
intr-o misiune in tundra, cu scopul de a-i ajuta locuitorii din Kazym să-si
dezvolte o cultură care sa fie, în cuvintele lui Stalin, „Naționala în formă, socialista în conținut”. Inca de la inceputul
filmului, Fedorchenko ne asigura ca naratiunea se bazează pe evenimente
istorice. Cu toate acestea, aproape imediat, el submineaza ironic această
afirmație in secventa in care il întâlnim pe Comisarul Poporului pentru
Afacerile Naționalităților (prima funcție guvernamentală a lui Stalin intre 1917-1923,
n.n.) purtand o fustă de iarbă polineziană, în așteptarea unei revoluții
mondiale care urma sa ajunga în curând în Oceania. Acest tipar continuă pe
parcursul filmului, întrucât in narațiunea fantastică sunt intercalate evenimente
istorice și opere reale - incluzând o serie de lucrări de referință ale avangardei
sovietice: „Simfonia Sirenelor de
fabrica” a lui Arsenii Avraamov, secvente din filmul lui Sergei Eisenstein Que Viva Mexico!, Primul Crematoriu de la Moscova al arh. Dmitrii Osipov - toate
acestea fiind atribuite artiștilor fictivi descriși în film.
Filmul explorează un paradox aflat în centrul logicii spațiale
revoluționare predominante în primii ani ai Uniunii Sovietice, pe care arhitectul
avangardist Moisei Ginzburg l-a conceptualizat drept o încercare de a face din „fiecare centru o periferie și din fiecare
periferie un centru”. Visul utopic de a crea un spațiu radical non-ierarhic se
bazează pe o înțelegere a spațiului ca fundamental ierarhizat: Kazym poate fi
transformat într-un centru doar dacă acesta - și prin extensie locuitorii săi
Khanty și Neneti - sunt periferici și, prin urmare, sunt disponibili pentru a
fi exotizați, modernizați și civilizați. În timp ce, pe multe planuri, filmul
permite sau chiar încurajează publicul să empatizeze cu curiozitatea
orientalistă a Polinei și a echipei sale indreptata spre credințele ancestrale ale
populatiei Khanty, pe de alta parte, el destabilizează viziunea despre lume
centrată pe Moscova. Publicul spectator este lăsat să se întrebe dacă Polina
este vindecată de o boala mortala (sau de posesia unui spirit malefic?) prin
magie, mai degrabă decât prin medicină, în timp ce subtitrarile ne permit accesul
la felul in care inteleg bastinasii
Khanty o pictura suprematista reprezentand un triunghi negru (trimitere la
Malevici,n.n): ca o reprezentare a unui cort, mai degrabă decât ca experiment
formal radical.
Juxtapunerea artei avangardiste cu viața de zi cu zi a păstorilor de
reni creează adesea sentimentul că dorința artiștilor de a transforma lumea
prin acțiune estetică este fundamental absurdă,
ca, de exemplu, atunci când ni se prezinta un model al planului lui Viktor
Kalmykov de a construi un oraș care să înconjoare pământul ca inelele lui
Saturn (un alt proiect real de arhitectura avangardista încorporat în film). În
ciuda tonului glumet cu care tratează subiectul, Fedorchenko sugerează și o
legătură clară între aspirațiile avangardiste și violență. În timp ce auzim
doar o lectură a planului pentru „Simfonia
sirenelor de fabrica”, peisajul sonor al filmului ar putea fi descris cu
exactitate ca o simfonie a armelor de foc. Această violență este comisă atât de
avangardiști asupra altora, cât și de altii asupra lor. Soarta lor este adesea
prefigurată atât abstract, in scenele în care artistii stau culcati în sicrie
constructiviste cat și literal, in secventa arestarii și executarii artistilor Teatrului
Leton de Stat din Moscova (un alt episod real, desprins din realitatea istorica
a vremii).
În ciuda acestui fapt, tonul glumet al filmului Îngerii Revoluției nu ascunde atracția pe care avangarda rusa
continua sa o exercite in lumea artei. In acest sens, filmul poate fi citi si
ca o continuare a cautarilor artei experimentale din primele decenii ale
secolului al XX-lea. Utilizarea autoreflexivă a filmului și a filmărilor face
aluzie la insistența lui Meyerhold privind necesitatea dezvaluirii fictiunii
cadrului teatral. Utilizarea marionetelor pentru a reprezenta suprimarea rebeliunii din Kazym poate fi văzută ca o
încercare de a transpune in plan artistic narațiuni binecunoscute despre
violența sovietică, care sa permita publicului să le vada cu ochi noi. In acest
sens, încorporarea și transformarea
materialului istoric operata de Fedorciuk poate fi considerată ca un fel
de neo-factografie.
Filmul se încheie cu două opere
provocatoare, fragmente de realitate prezentate nealterate spectatorilor. Ultima
secventa a filmului (filmată de Fedorchenko în timp ce se afla la Kazym) conține
imagini ale batrinei Ekaterina Obatina,
„Prima fată nascuta in Iurga sovietică”(a cărei poveste este încorporată în
film), cântând o melodie sovietică. Ultimul mesaj al filmului apare chiar in genericul final: “Cantata pentru a douăzecea aniversare a
revoluției din octombrie” a lui Serghei Prokofiev (care a fost interzisă în
1937 și pe care Fedorcenko a numit-o “ultima lucrare a avangardei sovietice”) transpune
muzical cuvintele lui Karl Marx: “Filozofii
nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri; important e insa sa
o schimbam”
(http://www.rusfilm.pitt.edu/angels-of-revolution/
Chip Crane,
Representation and the Real, Russian Film Symposium 2020)
=====================================================================
Originar din centrul Rusiei, Aleksei Fedorchenko a devenit cunoscut
prin primul său film de lung metraj, documentarul parodic Primul on pe luna (2005). A absolvit Institutul de Stat pentru
Cinematografie (VGIK) în 2000 și de atunci s-a dedicat activitatii de
producator, regizor, scenarist, devenind șeful Studioului de Film Sverdlovsk.
Filmele sale au obținut numeroase premii internaționale.
Filmografia:
2002 Copiii Mormantului Alb (documentar)
2002 David (documentar)
2005 Primul om pe luna
2006 Soso (documentar)
2007 Calea ferata
2008 Ziua de baie (documentar)
2009 Vantul din Suvgei (documentar)
2010 Suflete tacute
2011 Australia (documentar)
2012 Chrono-ochiul
2012 Cealalta lume (documentar)
2012 A patra dimensiune
2012 Sotiile ceresti din Campia Mari
2014 Ingerii Revolutiei
Trad. Ion Magiru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu