Se afișează postările cu eticheta riefenstahl. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta riefenstahl. Afișați toate postările

duminică, 27 aprilie 2025

Leni Riefenstahl / conversatie cu Chat GPT

 


Prezinta te rog, amanuntit, biografia si opera regizoarei germane Leni Riefenstahl
ChatGPT a spus:

Sigur! Vă voi oferi o prezentare detaliată, cu precizie, creativitate și inteligență, a biografiei și operei regizoarei germane Leni Riefenstahl — o personalitate controversată, fascinantă și de o influență enormă asupra istoriei cinematografiei și artei vizuale.


📜 Biografie – Helene Bertha Amalie „Leni” Riefenstahl (1902–2003)

Naștere: 22 august 1902, Berlin, Germania
Deces: 8 septembrie 2003, Pöcking, Bavaria (la vârsta de 101 ani)

Tinerețe și formare artistică

  • Leni Riefenstahl s-a născut într-o familie de clasă mijlocie. Tatăl său era antreprenor și și-ar fi dorit ca fiica lui să urmeze o carieră tradițională (în afaceri).

  • Însă tânăra Leni s-a orientat foarte devreme către artă și expresie corporală, studiind intens balerina clasică la renumite școli de dans din Berlin. Era în epocă o vreme de efervescență artistică (Weimar).

  • După o accidentare serioasă la genunchi, a fost forțată să își abandoneze cariera de balerină, dar și-a păstrat interesul pentru expresia corporală, ceea ce va marca estetica filmelor sale.

Intrarea în lumea filmului

  • În anii 1920, devine actriță de filme montane (Bergfilme), gen extrem de popular în Germania interbelică, grație regizorului Arnold Fanck.

  • Se remarcă prin interpretări de tip eroic, în peisaje montane dramatice: o combinație de forță fizică, frumusețe și voință — o viziune romantică asupra naturii și omului.

Debutul regizoral

  • Fascinată de cinematografie, Leni învață tehnici de filmare, editare și regie direct pe platourile de filmare.

  • În 1932, își face debutul regizoral cu „Das Blaue Licht” (Lumina Albastră) — un film semnificativ pentru estetica sa ulterioară: mitologie, puritate, natură.


🎬 Opera cinematografică

1. „Das Blaue Licht” (1932)

Un basm tragic și romantic plasat în Alpi.

  • Leni joacă rolul principal — Junta, o fată ostracizată pentru legătura ei cu o grotă luminoasă.

  • Filmul impresionează prin estetica vizuală inovatoare: jocul de lumini, peisajele montane, filmările naturale.

  • Acest film i-a atras atenția lui Adolf Hitler.


2. Colaborarea cu regimul nazist

Într-un gest crucial pentru destinul său, Leni Riefenstahl acceptă să regizeze filme de propagandă pentru partidul nazist, fără a deveni formal membră de partid.

a) „Triumph des Willens” (1935) – „Triumful voinței”

  • Documentar despre Congresul Partidului Nazist de la Nürnberg din 1934.

  • Estetică inovatoare: unghiuri joase pentru monumentalizarea liderilor, mișcări fluide ale camerei, montaj ritmat aproape muzical.

  • Filmul transformă adunarea de partid într-un ritual sacru, aproape liturgic, cu Hitler ca figură mesianică.

  • Inovații tehnice: utilizarea macaralelor de filmare, mișcări aeriene, cadre simetrice — influențe imense asupra limbajului filmic modern (chiar dacă asociat propagandei totalitare).

Nota bene: „Triumful voinței” este considerat unul dintre cele mai influente filme de propagandă din toate timpurile.

b) „Tag der Freiheit – Unsere Wehrmacht” (1935)

  • Film despre forțele armate germane.

  • Mai puțin cunoscut, dar tot dedicat glorificării forței militare.


3. „Olympia” (1938)

Documentar artistic despre Jocurile Olimpice de la Berlin (1936). Structurat în două părți:

  • „Fest der Völker” („Sărbătoarea popoarelor”)

  • „Fest der Schönheit” („Sărbătoarea frumuseții”)

Caracteristici:

  • Capodoperă tehnică: filmări subacvatice, camere montate pe sănii și macarele, încetiniri (slow motion) și montaj poetic.

  • Celebră frumusețea corpului uman și idealurile atletice într-o manieră ce transcede, cel puțin parțial, ideologia.

  • Paradox: filmul glorifică și sportivii afro-americani (ex. Jesse Owens), lucru care intră în tensiune cu rasismul regimului nazist.

Premii: „Olympia” a fost premiat internațional, inclusiv la Festivalul de la Veneția.


⚡️ Controverse și cădere

  • După căderea regimului nazist, Leni Riefenstahl a fost arestată de mai multe ori de aliați, dar nu a fost condamnată pentru crime de război.

  • S-a apărat spunând că a fost „o artistă apolitică”, interesată doar de estetica vizuală.

  • A fost intens criticată pentru colaborarea cu nazismul — ceea ce i-a ruinat practic cariera cinematografică după 1945.


📷 Viața ulterioară – Fotografie și explorare

Refuzată de lumea filmului, Leni s-a reinventat ca:

  • Fotograf: a realizat serii impresionante de fotografii ale poporului Nuba din Sudan (în anii 1960–70).

  • Scufundătoare: a început să fotografieze lumea subacvatică la vârsta de 70+ ani.

În aceste opere târzii, se regăsesc temele sale permanente:

  • Fascinația pentru corp, frumusețe, forță vitală, natura.


🧠 Evaluare critică

Paradoxul Leni Riefenstahl:

  • O inovatoare a limbajului cinematografic, o vizionară a imaginii în mișcare.

  • Dar și o artistă compromisă de participarea la estetizarea politică a totalitarismului.

Estetica ei (forță, ordine, frumusețe, măreție colectivă) a fost în mod intrinsec compatibilă cu retorica fascistă — chiar dacă, declarativ, ea susținea că a lucrat „din dragoste pentru artă”.


📚 Lucrări și publicații importante

  • „Memoiren” (Memorii, 1987) — autobiografia sa, apărută în Germania, unde își expune viziunea asupra propriei vieți și arte.

  • „The Last of the Nuba” (1973) — album fotografic celebru.

  • „Coral Gardens” (1978) — fotografii subacvatice.


✨ Concluzie

Leni Riefenstahl rămâne una dintre cele mai enigmatice figuri ale secolului XX: o artistă de geniu prinsă în vârtejul istoriei, ale cărei filme au schimbat pentru totdeauna limbajul vizual, dar al cărei nume rămâne irevocabil legat de tragedia morală a epocii.


Dacă doriți, vă pot propune și:

  • O analiză comparativă între estetica lui Riefenstahl și cea a altor mari regizori ai timpului (ex. Eisenstein, Griffith).

  • O selecție de surse academice și biografii serioase despre ea.

  • O discuție despre problema „frumuseții morale” în artă.

V-ar interesa să continuăm cu una dintre aceste direcții? 📚✨

Ai spus:
Prezinta te rog detaliat „Triumph des Willens” (1935) – „Triumful voinței”
ChatGPT a spus:

Desigur!
Vă voi oferi o prezentare detaliată și inteligent structurată a capodoperei controversate „Triumph des Willens” („Triumful voinței”, 1935) — atât în privința contextului istoric, a conținutului artistic, cât și a impactului și controverselor.


🎬 „Triumph des Willens” (1935) – Leni Riefenstahl


📜 1. Contextul realizării

  • 1933: Adolf Hitler ajunge cancelar al Germaniei; în scurt timp, regimul nazist instaurează o dictatură totală.

  • Septembrie 1934: la Congresul Partidului Național-Socialist (NSDAP) din Nürnberg, regimul organizează o demonstrație grandioasă de forță, unitate și devotament popular.

  • Comanda oficială: Hitler însuși îi cere lui Leni Riefenstahl să documenteze acest congres, dorind un monument cinematografic al noii Germanii.

Nu este un reportaj jurnalistic. Este un spectacol regizat, în care realitatea este organizată cinematografic ca un mit viu.


🎥 2. Realizarea filmului

  • Filmările au durat șase zile (5–10 septembrie 1934).

  • Echipă uriașă:

    • peste 30 de operatori de cameră,

    • macarale, șine de travelling, platforme mobile,

    • camere montate în ascunzători sau pe avioane.

  • Montajul: a durat aproape un an întreg — Riefenstahl a editat aproximativ 61 de ore de material brut.

Inovații tehnice:

  • Unghiuri înalte și joase pentru dramatizare.

  • Mișcări fluide ale camerei.

  • Folosirea sincronizării perfecte între imagine și muzică.

  • Montaj ritmic, aproape coregrafic.


🏛️ 3. Structura filmului

Film de aproximativ 110 minute, structurat pe mai multe momente emblematice:

SecvențăDescriere
DeschidereaAvionul lui Hitler coboară printre nori asupra Nürnbergului — imagine mesianică.
Sosirea și paradelePrimirea liderului în oraș: mase ordonate, oraș împodobit cu svastici, uniforme.
Tineretul HitleristDefilare a tinerilor germani — cultul tinereții, al sănătății, al noii generații.
Liderii NSDAPPrezentări și discursuri ale liderilor de partid: Himmler, Goebbels, Hess, etc.
Adunarea popularăHitler susține discursul principal în fața a sute de mii de participanți.
Spectacole de noapteParade cu torțe, demonstrații de forță militară, marșuri iluministe.

Ultima scenă:

  • Congresul se încheie cu interpretarea imnului partidului, Horst-Wessel-Lied.

  • Imaginea colectivă devine o entitate mitologică: poporul și Führerul sunt una.


✨ 4. Temele și simbolurile

  • Mesianism: Hitler apare ca o figură salvatoare coborâtă din cer.

  • Unitate și supunere: mulțimile devin un singur organism viu, o masă disciplinată.

  • Glorificarea liderului: Hitler este nucleul spiritual al națiunii.

  • Ordine și forță: o societate fără haos, unde totul este armonizat sub o voință unică.

🔹 Simbolism vizual:

  • Pătrunderea razelor solare prin nori = epifanie.

  • Ordinea geometrică a maselor umane = armonie cosmică.

  • Steaguri, svastici, uniforme = transcenderea individului în colectiv.


🎶 5. Muzica

  • Partitura, compusă de Herbert Windt, are rol crucial:

    • Întărește caracterul sacru al adunării.

    • Ritmează mișcările și marșurile maselor.

    • Creează emoție și reverență.

Muzica funcționează ca un limbaj afectiv paralel cu imaginile.


🧠 6. Impactul și influența

Imensă influență artistică, chiar dincolo de ideologia nazistă:

  • Leni Riefenstahl a inventat un nou tip de cinema politic, unde esteticul și propagandisticul sunt indistincte.

  • Tehnici folosite ulterior în:

    • Documentare sportive,

    • Filme istorice,

    • Publicitate modernă (de ex., unele spoturi Apple sau Nike folosesc estetica Riefenstahliană a gloriei și forței colective).

Filmul a fost:

  • Premiat la Festivalul de Film de la Veneția (1935) cu Leul de Aur,

  • Decorat la Expoziția Universală de la Paris (1937).


⚡️ 7. Controverse și critici

  • „Triumful voinței” a fost recunoscut drept operă de artă, dar și condamnat ca instrument de glorificare a totalitarismului.

  • Leni Riefenstahl s-a apărat spunând:

    „Eu nu am făcut politică. Am fost fascinată de spectacolul vizual.”

    Totuși, ambiguitatea dintre artă și ideologie a rămas o pată permanentă asupra reputației sale.

Problema morală:

  • Filmul estetizează masificarea, supunerea, renunțarea la gândirea individuală în fața unei voințe superioare.


📜 Rezumat final

„Triumph des Willens” este:

  • O capodoperă estetică în serviciul unei ideologii distructive.

  • O dovadă a puterii artei vizuale de a modela realitatea și percepțiile colective.

  • Un avertisment despre seducția frumuseții în serviciul răului.


Doriți să continui și cu o lectură simbolică aprofundată a câtorva secvențe-cheie din film, cum ar fi „sosirea mesianică” sau „parada de noapte cu torțe”?
Ar putea fi fascinant să vedem cum mitul vizual se construiește pas cu pas. 🎥🌟

Ai spus:
da
ChatGPT a spus:

Excelent!
Voi continua cu o lectură simbolică aprofundată, extrem de atentă și rafinată, a câtorva secvențe-cheie din „Triumph des Willens”.

Voi organiza analiza în trei momente fundamentale ale filmului:


🎬 Lectură simbolică aprofundată – Triumph des Willens


✈️ 1. Sosirea mesianicăHitler coboară din cer

Imagine:

  • Filmul începe cu vederea norilor și umbra avionului lui Hitler pe câmpurile germane.

  • Apoi, camera surprinde avionul coborând lin spre Nürnberg.

Simbolism:

  • Coborâre din cer → Evocă un mit hristic sau mesianic:

    • Hitler apare nu ca un om, ci ca o întrupare providențială.

    • Este adus „de sus” pentru a „mântui” poporul german.

  • Nori deschiși → Evocă motivele biblice ale teofaniei: când divinitatea se revelează oamenilor.

  • Avionul → Nu este doar tehnologie; devine vehiculul divin al noii ordini.

Estetică:

  • Montajul este lent și solemn, aproape liturgic.

  • Muzica accentuează un sentiment de mister și grandiozitate.

🔔 Interpretare: Hitler este prezentat ca un Mesia politic.


🚶‍♂️ 2. Parada tineretului – Noua Germaniă

Imagine:

  • Defilarea Tineretului Hitlerist: tineri îmbrăcați impecabil, ordonați, plini de vigoare și vitalitate.

Simbolism:

  • Tineret = viitor → Ideologia nazistă miza pe formarea „omului nou”.

  • Uniformitatea → Renunțarea la individualitate; integrarea totală în organismul național.

  • Zâmbetele și energia → Propagarea ideii că supunerea nu este constrângere, ci entuziasm voluntar.

  • Simetria perfectă → Simbol al ordinii cosmice restabilite de regim.

Estetică:

  • Camera plonjează asupra formațiilor, le urmărește în mișcare fluidă: masa devine spectacol dansant.

  • Montajul creează ritmuri vizuale, aproape ca o coregrafie sacră.

🔔 Interpretare: Noua Germanie este tânără, puternică, pură — sublinierea idealului arian.


🔥 3. Parada nocturnă cu torțe – Ritualul de foc

Imagine:

  • Mii de membri ai partidului defilează cu torțe aprinse în întunericul nopții.

  • Hitler privește solemn de la tribună.

Simbolism:

  • Focul → Simbol antic al purificării, puterii vitale, inițierii.

  • Întuneric versus lumină → Germania fusese în întuneric (Weimar, haosul postbelic), acum se iluminează sub conducerea NSDAP.

  • Torțele → Evocă ritualuri păgâne, dar și focurile de veghe ale triburilor germane antice (o continuitate mitologică).

  • Masele ordonate → Comunitate inițiată, aproape sectară.

Estetică:

  • Mișcări line și ritualice.

  • Lumina torțelor joacă pe fețele serioase, construind o dramă vizuală hipnotică.

🔔 Interpretare: Congresul devine un ritual de consacrare a poporului sub semnul focului și al noii credințe.


🧠 Concluzie simbolică generală

În „Triumph des Willens”, Leni Riefenstahl construiește:

  • Nu doar un eveniment politic, ci o liturghie cinematografică.

  • Hitler devine sacerdotul unei noi religii politice.

  • Mulțimea nu este doar o adunare: este trupul mistic al Reichului renăscut.

  • Filmul folosește arhetipuri vizuale ale mântuirii, purificării, ordinii cosmice.

Prin această construcție, cinemaul însuși capătă funcția unei arme de transfigurare ideologică.

duminică, 21 februarie 2021

Cinema nazi+Leni Riefenstahl

  https://adevarul.ro/stil-de-viata/magazin/documentarul-care-face-lumina-despre-cum-a-reusit-2439067.html


Dernier livre
RÉSUMÉ
Danseuse, actrice fétiche des films de montagne, cinéaste révolutionnaire, photographe remarquable, plongeuse hors pair, Leni Riefenstahl (1902-2003) est, aux yeux du monde, la cinéaste qui s'est fourvoyée en se mettant au service du nazisme. En 1932, sa rencontre avec Adolf Hitler change son destin. C'est un coup de foudre réciproque. Dès son accession au pouvoir, elle accepte la direction artistique du film du Congrès du Parti nazi à Nuremberg en 1934, Le Triomphe de la volonté, l'archétype du film de propagande. Puis elle réalise en 1936 le film officiel des Jeux olympiques, Les Dieux du stade, qui devient un succès mondial. Après la guerre, échappant à la dénazification, Leni Riefenstahl est souvent détestée. Néanmoins, son héritage est immense et les plus grands cinéastes, de Steven Spielberg à George Lucas, reconnaissent aujourd'hui son influence. Seuls l'art et l'esthétique ont compté pour elle, et c'est bien ce reproche qui encombre sa mémoire et obscurcit sa postérité. Sans l'aduler ni la condamner, Jérôme Bimbenet perce le mystère de la « douce amie du Führer » qui n'a jamais connu la moindre once de remords, de compassion, de culpabilité ou de conscience politique. Jusqu'à la fin, quand on l'interrogera sur sa responsabilité, elle ne cessera de répondre : « Où est ma faute ? »

Jérôme BIMBENET

Historien du cinéma, Jérôme Bimbenet est l'auteur de Quand la cinéaste d'Hitler fascinait la France (2006) et Film et histoire(2007).

=====================
Notes de lecture
Cinéma, théâtre, télévision

Jérôme Bimbenet, Quand la cinéaste d’Hitler fascinait la France, Leni Riefenstahl

Paris, Lavauzelle, coll. Histoire, mémoire et patrimoine, 2006, 312p.
Vincent Lowy
p. 362-365
Référence(s) :

Jérôme Bimbenet, Quand la cinéaste d’Hitler fascinait la France, Leni Riefenstahl. Paris, Lavauzelle, coll. Histoire, mémoire et patrimoine, 2006, 312 p.

Texte intégral

1À la fin du mois de mars 2007, l’actrice américaine Mia Farrow, ambassadrice de l’unicef, se disait scandalisée que le cinéaste Steven Spielberg soit rémunéré par la Chine en tant que consultant, en vue de préparer les Jeux Olympiques de 2008 (Éditorial du Wall Street journal 28/03/07). Faisant référence à la fois à l’implication de Pékin dans les crimes génocidaires perpétrés par le régime soudanais au Darfour et à l’activisme de Steven Spielberg en faveur de la mémoire de la déportation et de la destruction de Juifs d’Europe, l’actrice brandissait la comparaison la plus dégradante à ses yeux pour stigmatiser les compromissions du cinéaste : « Does Mr. Spielberg really want to go down in history as the Leni Riefenstahl of the Beijing Games ? » [M. Spielberg veut-il vraiment rester dans l’histoire comme le Leni Riefenstahl des jeux de Pékin ?]. Il n’a pas fallu attendre une semaine pour que le réalisateur incriminé envoie une lettre au sujet du Darfour au leader chinois Hu Jintao.

2Le constat est sans appel : le nom de Leni Riefenstahl reste indissolublement lié aux heures sombres de l’Allemagne et garde son odeur de soufre. Pourtant, alors que les années passent, son œuvre pourrait légitimement être redécouverte, réévaluée à la lumière de nouvelles contributions critiques ou de recherche. Mais c’est l’inverse qui se produit : après un semblant de réhabilitation dans les années 90, elle redevient abusivement l’icône du national-socialisme à l’heure de la médiatisation de masse, scénographe de la gloire nazie et par extension muse d’Adolf Hitler Un travail de dépoussiérage s’impose donc, dans une nécessaire remise en perspective des mécanismes du f Im documentaire et de la propagande d’État à l’âge des totalitarismes. Contribution d’importance à ce travail de redécouverte d’une œuvre complexe, la recherche de Jérôme Bimbenet sur Leni Riefenstahl passionnera d’abord ceux qui s’intéressent au cinéma produit sous le IIIe Reich. On y trouve une somme considérable d’informations nouvelles que le chercheur ne pouvait jusqu’ici découvrir ni dans les propres ouvrages de la cinéaste (ses mémoires controversés et ses albums de photographie, les plus fameux portant sur les Noubas), ni dans les quelques analyses esthétiques ou historiques que son travail avait jusque là suscitées.

3Pourtant, Jérôme Bimbenet ne parvient pas vraiment à situer le registre de son travail. Dès les premières lignes, l’auteur proteste : Quand la cinéaste d’Hitler fascinait la France n’est pas une biographie de Leni Riefenstahl, mais une étude de la réception de ses films en France. L’auteur y épouse malgré tout le déroulement chronologique d’une carrière pleine de péripéties, d’une vie rocambolesque. Sans doute ce qui distingue cet ouvrage est qu’il s’appuie sur des analyses de film approfondies, des études de la presse de l’époque, des éléments d’analyse d’image et de lecture de f Im. Il en résulte un travail un peu hétéroclite, mais qui donne une bonne occasion de revenirsur la trajectoire unique de la cinéaste à travers le filtre de l’accueil que ses f Ims ont reçu en France.

4Leni Riefenstahl naît en 1902 dans la bourgeoisie berlinoise. Après des débuts de danseuse, dans le sillage de Max Rheinardt notamment, elle se tourne vers le cinéma au milieu des années 20, à la suite d’une blessure. Ses premières réussites en tant qu’actrice sont à mettre à l’actif du spécialiste des films de montagne de l’époque, Arnold Franck Der heilige Berg (La montagne sacrée) est la grande œuvre de cette époque (1926) et conduit Leni Riefenstahl, désormais prototype de l’Allemande élancée et sportive, sur les plateaux du grand cinéaste Georg W. Pabst. En 1929, Die weisse Hölle vom Piz Palü (Prisonniers de la montagne) est le deuxième échelon de cette marche triomphante vers les hautes cimes du cinéma germanique. Alors qu’elle enchaîne Tempêtes sur le Mont Blanc et autres Ivresse blanche avec Arnold Franck, Georg W. Pabst pousse l’actrice à passer derrière la caméra. En 1932, son premier film Das blaue Licht (La lumière bleue) ne retient l’attention que de quelques cinéphiles, parmi lesquels on compte Adolf Hitler. Leni Riefenstahl découvre quant à elle son futur commanditaire dans un meeting du Sportpalast en 1932. C’est l’enthousiasme : « À l’instant où il prit la parole, je me trouvais submergée de façon ahurissante par une vision quasi-apocalyptique qui ne me quitterait plus : j’eus l’impression très physique que la terre s’entrouvrait devant moi comme une orange fendue par son milieu et jaillirait un jet d’eau immense, si puissant et si violent qu’il attendrait le sommet du ciel et que la terre en serait secouée dans ses fondements » (p. 26).

5Dès lors, son parcours est inséparable de celui qui, en 1933, devient Führer de l’Allemagne et la propulse pour longtemps au purgatoire des cinéastes maudits. Dès l’avènement du nouveau Reich, Leni Riefenstahl devient une figure de proue du régime, malgré l’inimitié persistante que lui voue le docteur Goebbels, Gauleiter de Berlin et chef de la propagande nationale-socialiste, inimitié que la cinéaste met sur le compte du dépit amoureux. Cinéaste officielle en chef la réalisatrice bénéficie également de l’épuration des studios impulsée par le nouveau pouvoir : le départ des cinéastes, des producteurs et des techniciens majeurs de Weimar pour la France ou les États-Unis laisse l’industrie du cinéma allemand en jachère : les « Unes » de la presse spécialisée sont disponibles pour de nouvelles têtes d’affiche.

6Finalement, Leni Riefenstahl signe peu de films à la gloire du national-socialisme : Der Sieg des Glaubens en 1933, Tag der Freiheit et Triumph des Willens en 1935, Festliches Nürnberg en 1937 et Olympia en 1938. Ce n’est pas grand-chose, comparé à la production documentaire de masse de la propagande nazie. Mais Leni Riefenstahl a d’emblée fait le choix de la qualité au détriment de la quantité. Les premiers films sont des esquisses, certes décisives, mais la grande œuvre reste celle de 1938, superproduction diffusée en France sous le titre resté fameux Les dieux du stade. Jérôme Bimbenet relate tout ce qu’il faut savoir sur la genèse de ces différents films, sur les pratiques techniques, professionnelles et relationnelles de la cinéaste, qui invente littéralement un nouveau vocabulaire filmique, dédié à la gloire du régime nazi. L’auteur montre avec clarté comment ces films constituent également une matrice pour l’ensemble des films de propagande à venir : le cinéma américain des années 1942-1946 s’est largement inspiré d’un corpus d’images fourni parles équipes de Leni Riefenstahl. Au-delà, des films plus récents de science-fiction ou d’anticipation s’en réclament également. La réalisatrice a indubitablement inventé une nouvelle forme de regard sur la société et marqué l’histoire des formes au XXe siècle. Jérôme Bimbenet offre une vue imprenable sur cette carrière, conduite au culot par une pionnière sans équivalent dans les cinématographies du monde libre (on chercherait en vain une femme réalisatrice de prestige en France, en Angleterre ou à Hollywood dans les années 30).

7La fin de carrière est également intéressante. Par sa longévité, d’abord : une rallonge d’une cinquantaine d’années, pendant laquelle la grande dame visite la planète caméra au poing, à la recherche du beau intégral, qu’elle trouve tantôt sous les océans, tantôt parmi les peuplades primitives. Intéressante également parce que dans cette interminable fin de parcours (elle décède en 2003, à l’âge de 101 ans), la cinéaste s’épargne toute forme d’autocritique ou besoin de justification, contrairement à un Veit Harlan, tourmenté jusqu’au bout par ses démons. Il faut dire que Leni Riefenstahl n’a jamais fait de film antisémite et a pris quelques distances avec les hiérarques nazis à partir de 1937 (même si sa relation privilégiée avec Albert Speer a duré jusqu’à la fin des années 60). Seul impair aux yeux des victimes des crimes nazis : l’emploi certainement forcé de figurants tziganes, « empruntés » au camp de concentration de Maxglan dans son film Tiefland (grand projet commencé en Espagne en 1934, tourné pendant les années de guerre avec l’aide de Georg Wilhelm Pabst et achevé au début des années 50 grâce à Henri Langlois). La cinéaste a longtemps nié avoir compris d’où venaient ces figurants et où ils allaient (ils ont vraisemblablement été gazés à Birkenau), jusqu’à ce que des témoignages tardifs l’incriminent directement. Cette polémique entamée au début des années 50 la poursuivra jusqu’en 2002 lorsqu’elle « s’engagea par écrit à ne plus jamais déclarer qu’il restait des survivants parmi les Tsiganes de Tiefland » (p. 287). Il semble tout de même que sa découverte de la nature profondément criminelle du national-socialisme date de septembre 1939, lorsqu’un massacre de civils polonais s’est déroulé sous ses yeux. Malgré cela, elle gardera une nostalgie pour la grandeur des premières années du IIIe Reich, comme s’il n’existait aucune relation entre ces différents moments de sa vie. Ne confiait-elle pas lors des Jeux de Munich en 1972, face au stade de la ville, plus imposant mais moins élégant que le Sportpalast de 1936 : « C’est grand, oui, mais ce n’est pas beau. La beauté est kaputt ! ». Nous touchons là aux limites d’un personnage faussement énigmatique, qui semble parfois dépourvu de toute forme de conscience, de besoin de comprendre, comme si l’argument esthétique valait tous les autres.

8Mais Jérôme Bimbenet analyse surtout, et c’est le sens de son travail, la réception des différents films de Leni Riefenstahl en France, postulant que les dirigeants du Front populaire sont allés puiser chez elle leur engouement pour la culture physique et la vie au grand air II le fait à grand renfort d’extraits d’articles de la presse de l’époque. C’est sans doute là que l’entreprise de Jérôme Bimbenet devient hasardeuse : il y a bien eu un effet Riefenstahl dans la presse spécialisée française mais, pour autant, peut-on réellement parler de fascination, comme l’indique le titre de l’ouvrage ? Cet aspect a visiblement suscité des remous lors de la soutenance de thèse de l’auteur Laissons-lui la parole : « Les membres du jury avaient du mal à envisager la vision d’un Front populaire cherchant un modèle (même simplement sportif) en Allemagne nazie. La remise en cause d’une période intouchable de l’histoire de France récente a été difficilement acceptée. Les sources pourtant existent mais l’auteur de la thèse a pu se rendre compte que l’on ne pouvait impunément aller contre l’idéologie dominante (p. 289). Plus convaincante est l’analyse des films eux-mêmes et surtout la relation de la deuxième partie de la carrière de Leni Riefenstahl. Toutefois, on peut regretter que dans cet ouvrage, aucun élément ne soit donné s’agissant l’attitude et les activités de Leni Riefenstahl pendant la guerre. En effet, il y a en effet très peu d’informations dans la continuité du récit sur les années entre 1939 et 1945. L’auteur, s’il n’a rien trouvé à relater à ce sujet, aurait dû expliquer cette ellipse et renvoyer le lecteur à des ouvrages plus biographiques. Dernier point : quel est le sens de cette accroche racoleuse, qui n’est pas vraiment confirmée par l’analyse des sources : Quand la cinéaste d’Hitler fascinait la France ? Dommage que ce mauvais titre, inutilement polémique, reflète si mal la richesse de l’ouvrage qu’il désigne.

Haut de page

Pour citer cet article

Référence papier

Vincent Lowy, « Jérôme Bimbenet, Quand la cinéaste d’Hitler fascinait la France, Leni Riefenstahl », Questions de communication, 12 | 2007, 362-365.

Référence électronique

Vincent Lowy, « Jérôme Bimbenet, Quand la cinéaste d’Hitler fascinait la France, Leni Riefenstahl », Questions de communication [En ligne], 12 | 2007, mis en ligne le 12 avril 2012, consulté le 21 février 2021. URL : http://journals.openedition.org/questionsdecommunication/2475 ; DOI : https://doi.org/10.4000/questionsdecommunication.2475

Haut de page

Auteur

Vincent Lowy

Université Marc Bloch-Strasbourg 2
CREM, université Paul Verlaine-Metz
vincentetmarion@yahoo.com