Pentru ritmul trepidant al existenței noastre, concentrată asupra prezentului (productiv) și cu vădită inapetență pentru trecutul (contemplativ), filmul The Dig, Situl, în regia lui Simon Stone, pare o excentricitate. Nu doar prin subiect, ci și prin modalitatea de abordare, prin realizarea artistică. Povestea, inspirată de fapte reale, dar având la bază și romanul istoric al lui John Preston, pare simplă, însă înnobilată de o extraordinară deschidere simbolică. Suntem în 1938, în Anglia cuprinsă deja de febra celui de-al Doilea Război Mondial. În contextul cu totul neprielnic, mai ales proiectelor culturale, Edith Pretty (Carey Mulligan), o aristocrată înstărită rămasă văduvă, decide să-și împlinească visul amânat, acela de a face săpături arheologice pe situl aflat pe proprietatea ei. Îl angajează pe Basil Brown (Ralph Fiennes), „săpător” cu experiență, pasionat ca și ea de arheologie din copilărie, dar disprețuit de breaslă fiindcă nu are „studii” și diplome. Movilele ciudate din grădina doamnei Pretty îl intrigă și, din același moment, filmul ne intrigă și ne atrage în aventura excavării, a scormonirii trecutului, chiar cu riscul de a nu găsi nimic. Suntem antrenați de dragul aventurii, din pasiune pentru ceea ce poate ascunde istoria din spatele casei, misterul din propria grădină. Unul din meritele filmului este tocmai grația cu care îmbină marea istorie cu istoriile personale ale personajelor. Războiul se insinuează în scenele de pregătire a civililor, în agitația străzilor londoneze, cu avioanele survolând amenințător câmpiile și situl straniu de la Sutton Hoo. În iureșul general, ce servește drept fundal, fiecare își are mica poveste care, privită de aproape, cu aceeași grijă cu care arheologul examinează fragmente, devine la fel de prețioasă, de necesară înțelegerii întregului. Pe fondul arheologiei obiective, care scoate la iveală o impresionantă comoară ascunsă într-o barcă funerară, aproape intactă, se desfășoară arheologia intimă a fiecăruia. Cu fiecare îndepărtare a straturilor de pământ, personajele (ni) se descoperă. Un tezaur de obiecte vechi, vestigii anglo-saxone, și o galerie de portrete, de caractere contemporane în care, uneori, ne recunoaștem.
Deși la început circumspecte, odată ce săpăturile dau rezultat, autoritățile marilor muzee intervin, încercând să ocupe situl și să-și aroge meritul descoperirilor. Micul muzeu local intră în dispută cu marele British Museum. Coloșii instituției strivesc cu plăcere amatori ca Basil Brown, punând patalamaua mai presus de experiență și pasiune. Cine „deține” istoria, cum se scrie ea și cine are dreptul să-și asume meritul „descoperirilor” ei? Confruntarea orgoliilor și dramele personale dau culoare – uneori prea cunoscută – actului în sine, descoperirea ruinelor, care-i atrage pe toți cu o forță magnetică și rămâne, până la capăt, un ritual misterios. Imaginile filmului sunt extraordinar de poetice și picturale; vastele câmpii coborând spre apă, movilele descoperind, ca din burta spintecată a unei balene, rămășițele corabiei, interioare rafinate, peisaje matinale vătuite în cețuri transparente, apusuri melancolice, cerul înstelat și curiozitatea copilului, micul Robert, care arde de nerăbdare să le exploreze. Poate nu întâmplător, unul dintre personaje, aviatorul Rory, este fotograf, imortalizând obiecte și oameni, expresii, gesturi, trăiri. Deși fragmentare, odată developate și expuse pe masa din sufragerie, imaginile descoperă privitorilor întregul, ceea ce le lipsește, sensul ascuns a ceea ce caută.
Corabia merovingiană iese la suprafață cu dificultate, se eliberează din strânsoarea pământului ca printr-o naștere grea. Uneori pare să-și ceară și prețul de sânge, când un mal se surpă și îl acoperă pe conștiinciosul Basil, aproape sufocându-l. La fel cum apa din marginea satului îl înghite pe pilotul temerar care se antrena pe avioane vechi, rămase din Primul Război. Filmul reușește să ne comunice nerăbdarea timpului, tensiunea săpăturilor sub presiunea finalului iminent. Edith Pretty află că suferă de o boală incurabilă. Nu știe cât timp îi mai rămâne, ei și corabiei. Imaginile asociază simbolic „femeia” și „corabia”, punându-le în paralel, în ipostaze similare, de o mare sensibilitate și poezie. Așa cum trupul lui Edith înaintează spre moarte, trupul corabiei iese din moarte, purtând o altă moarte, a unui prinț merovingian. Realitatea exterioară și cea lăuntrică evoluează în tandem, acumulând tensiune, bine susținută prin jocul actorilor. Expresivi și omogeni în relația lor sobră și discret tandră, Carey Mulligan și Ralph Fiennes imprimă personajelor o noblețe austeră, un farmec de modă veche, ca într-un portret sepia. Dialogul privirilor completează replicile, exprimând ceea ce nu poate fi rostit până la capăt. Valoarea Sitului constă și în faptul că ne descoperă neașteptata prietenie între doi oameni diferiți, alimentată de afinitatea față de „trecutul care ne vorbește”. E nevoie de răbdare, pasiune și pricepere ca să descifrezi tăcerea unei movile de pământ. Sau a unui om. Detaliile fac diferența, în arheologie și în viață. Așa cum fragmentele au demnitatea lor, există în film personaje secundare, construite cu artă a detaliului; soția lui Basil, May (Monica Dolan), păstrează o distanță calmă, răbdătoare față de soțul pe care-l așteaptă citindu-i cărțile, căruia îi respectă pasiunea amintindu-i de ce îi place să sape. Cu mici excepții, cuplurile din film păstrează ceva din castitatea Rămășițelor zilei.
Situl dezvoltă o neașteptată meditație despre viață în dialog cu moartea. Le așază curajos și demn, față către față, ca fețele unei medalii, arătându-ne că nu au sens una fără cealaltă. Așa cum nu putem înțelege prezentul dacă nu explorăm trecutul, suntem incapabili să trăim dacă nu ne oprim, la un moment dat, să facem loc altor ritmuri lăuntrice, în forfota trepidantă, cotidiană. Călătoria spre centrul sitului își găsește corespondențe în călătoria fiecărui personaj către sine. Interesant este că protagoniștii nu se lansează în monologuri sentimentale sau introspective despre ei înșiși, fiind ocupați cu lucrul mâinilor, cu meșteșugul concret al săpăturilor. Însă atenția lor încordată, tăcerea lor lucrătoare ne oferă spațiul necesar interogativității. De ce trăim, de ce suferim, doar ca apoi să putrezim în pământ? Sunt întrebări grele ale văduvei Pretty, la care arheologul nu poate să răspundă. La care nimeni nu are răspuns. Dar care, privite din perspectiva metaforei corabiei, capătă sens, demnitate. Basil, umilit și tentat să renunțe, revine la sit și își reia cu modestie locul în marea aventură, cu speranța că numele nu îi va fi uitat. Dar mai ales fiindcă înțelege că un astfel de drum, cu bucuriile și încercările lui, trebuie împărtășit cu ceilalți. Așa cum Edith va face din descoperirea corabiei o sărbătoare pentru oamenii simpli, la care, lăsându-i deoparte pe specialiști, îi invită pe săteni cu familiile lor. Semn că trecutul ne aparține tuturor ca fire ale aceleiași tapiserii și, mai mult, suntem parte al aceluiași destin. O scenă care amintește atmosfera luminoasă din Festinul lui Babette. La fel de generoasă, în tragismul ei, Edith Pretty își va dărui prețioasa comoară la British Museum, dar mai ales oamenilor. Celor care află că Anglia tocmai a intrat în război. Celor care vor supraviețui, poate, așa cum a supraviețuit corabia, timp de milenii, sub pământ. Deși vor mai trece ani, timp în care corabia va fi și ea din nou acoperită pentru a fi ocrotită de bombardamente.
Situl aduce un elogiu poetic memoriei, amintirii celebrate în clipa surprinsă în fotografie, într-un portret, sau într-un obiect prețios, într-un vestigiu fragil. E și un posibil răspuns, estetic și subtil, dat traumei de-a fi devorați de prezent, de ritmul alert, nivelator, care nu ne încurajează contemplativitatea, nu ne îndeamnă să rămânem, măcar pentru un ceas, singuri cu noi înșine. Deși trecutul iese la suprafață prin cioburi, înțelegem că poartă în el cheia continuității, a întregului, a legato-ului care ne dă coerență, înțeles. Un înțeles care dă noblețe sfârșitului. „Cu toții dăm greș, ratăm”, îi spune Basil micului Robert (Archie Barnes), descurajat de moartea iminentă a mamei, față de care „nu poate să facă nimic”. Dar descoperă că poate opune nimicului imaginația și curajul. Pentru o ultimă oară, înainte de-a fi acoperită cu pământ, corabia e împodobită ca Arca de odinioară, pentru a-și purta regina spre destinația celestă. Imagine dulce-amară, încărcată de melancolie și speranță consolatoare.
Dincolo de micile neajunsuri care țin uneori de pierderea ritmului, sau diluarea acțiunii, Situl redă actualitate metaforei, și ea demult îngropată, a „arcei”; Arca lui Noe care a salvat, odinioară, din calea potopului, ceea ce umanitatea avea mai de preț; la fel ca barca funerară descoperită la Sutton Hoo, al cărei tezaur a supraviețuit războiului. Dacă acum ni se pare că timpul și-a pierdut răbdarea și diverse cataclisme – potopul, războiul sau pandemia – ne suspendă prioritățile și ne țin departe de lucrurile esențiale, poate ar merita să descoperim acest film. Deși la mare adâncime, sub valuri de pământ, sau în noi înșine, există un înțeles, un adevăr consolator, o motivație profundă: viața e mai mult decât ceea ce ni se întâmplă la suprafață, în aparență. Rămâne să descoperim, să scoatem la lumină. //The Dig, regia Simon Stone (2021), cu Ralph Fiennes și Carey Mulligan
https://revista22.ro/cultura/despre-lucrurile-ascunse-la-mare-adancime
================================================
