| Réalisation | Simon Stone |
|---|---|
| Scénario | Moira Buffini |
| Musique | Stefan Gregory |
| Acteurs principaux | |
| Sociétés de production | Clerkenwell Films Magnolia Mae Films |
| Pays d’origine |  Royaume-Uni |
| Genre | Drame historique |
| Durée | 112 minutes |
| Sortie | 2021 |
The Dig est un film britannique réalisé par Simon Stone, sorti en 2021. Il s'agit de l'adaptation du roman du même nom de John Preston, lui-même inspiré des évènements liés à la découverte du site de Sutton Hoo.
Synopsis
À la fin des années 1930, Edith Pretty est une riche veuve vivant dans une immense propriété près de Woodbridge au Royaume-Uni. Elle engage le terrassier Basil Brown, archéologue amateur, pour faire des fouilles sur son terrain. Ils vont alors exhumer une sépulture puis un ancien navire funéraire. Ce trésor, qui pourrait bouleverser l'histoire du monde, attire les convoitises. Ainsi, le British Museum entend bien s'approprier cette importante découverte.
==================================
The Dig is a 2021 British drama film directed by Simon Stone, based on the 2007 novel of the same name by John Preston, which reimagines the events of the 1939 excavation of Sutton Hoo. It stars Carey Mulligan, Ralph Fiennes, Lily James, Johnny Flynn, Ben Chaplin, Ken Stott, Archie Barnes, and Monica Dolan.
It had a limited release on 15 January 2021, followed by streaming on Netflix on 29 January 2021. The film received positive reviews from critics.
Plot
In 1939, Suffolk landowner Edith Pretty hires local self-taught archaeologist-excavator Basil Brown to tackle the large burial mounds at her rural estate in Sutton Hoo near Woodbridge. At first, she offers the same money he received from the Ipswich Museum, which was about the minimum agricultural wage[2] but he says it is inadequate; so she ups her offer by 12% to £2 a week (approximately £120 in 2020), which he accepts. His former employers try unsuccessfully to persuade Brown to work on a Roman villa they deem more important. They ignore Brown, who left school aged only 12, when he suggests the mounds could be Anglo-Saxon rather than the more common Viking era.
Working with a few assistants from the estate, Brown slowly excavates the more promising of the mounds. One day the trench collapses on him, but he is dug out in time and revived. Meanwhile, he spends more time with Edith, a widow, and her young son, Robert, and ignores daily letters from his wife, May. Edith struggles with health issues and is warned by her doctor to avoid stress.
Brown is astonished to uncover iron rivets from a ship, which could only make it the burial site of someone of tremendous distinction, such as a king. Prominent local archaeologist James Reid Moir attempts to join the dig but is rebuffed; Edith instead hires her cousin Rory Lomax to join the project. News of the discovery soon spreads, and Cambridge archaeologist Charles Phillips arrives, declares the site to be of national importance, and takes over the dig by order of the Office of Works.
As war approaches, Philips brings in a large team, including Peggy Piggott, who uncovers the first distinctively Anglo-Saxon artefact. Brown is retained only to keep the site in order, but Edith intervenes and he resumes digging. Brown discovers a Merovingian Tremissis, a small gold coin of Late Antiquity, and Philips declares the site to be of major historical significance. Philips wants to send all the items to the British Museum, but Edith, concerned about the war raids in London, asserts her rights. An inquest confirms she is the owner of the ship and its priceless treasure trove of grave goods, but she despairs as her health continues to decline.
Peggy, neglected by her husband Stuart, begins a romance with Rory, but he is soon called up by the Royal Air Force. Edith decides to donate the Sutton Hoo treasure to the British Museum, requesting that Brown be given recognition for his work. She dies in 1942.
A note states that the treasure was hidden in the London Underground during the war and was first exhibited — without any mention of Basil Brown — nine years after Edith's death. Only recently was Brown given full credit for his contribution and his name is now displayed permanently alongside Pretty's at the British Museum.
Production
The project began in 2006 when producer Ellie Wood read the manuscript of The Dig by John Preston, ahead of its 2007 publication, and optioned the novel in order to adapt it for the screen.[3] It was announced in September 2018 that Nicole Kidman and Ralph Fiennes were in negotiations to star in the film.[4] However by August 2019, Kidman was no longer involved with the project, with Carey Mulligan cast to replace her. The film’s rights also moved from BBC Films to Netflix.[5] Lily James entered negotiations to join the cast in September.[6] In October 2019, Johnny Flynn, Ben Chaplin, Ken Stott and Monica Dolan joined the cast of the film.[7]
Principal photography began at Shackleford in Surrey in October 2019 – Norney Grange there being used to stand in as Pretty's house at Sutton Hoo – with location filming taking place in Suffolk near to the original discovery site.[8]
Release
The film was released in a limited release on 15 January 2021. Netflix released the film for streaming on 29 January 2021.[9] The film was the third-most watched title in its debut weekend, then finished seventh each of the following two weekends.[10][11][12]
Reception
Critical reception
Review aggregator website Rotten Tomatoes reports that 87% of 134 critics gave the film a positive review, with an average rating of 7.2/10. The site's critics consensus reads, "Featuring beautifully matched performances from Ralph Fiennes and Carey Mulligan set against gorgeously filmed English countryside, The Dig yields period drama treasures."[13] According to Metacritic, which sampled 35 critics and calculated a weighted average score of 73 out of 100, the film received "generally favorable reviews".[14]
Kevin Maher of The Times gave the film 5 out of 5 stars and described it a "serious, intellectually committed, and emotionally piercing cinema. Unmissable."[15] Katie Rife of The A.V. Club gave the film a B- and wrote, "for all the film's sweeping, romantic ideas, the actual experience of watching The Dig is a lot like sitting at a bus stop."[16] Will Gompertz of BBC News awarded the film 4/5 stars, writing that "it is a thoroughly enjoyable film made with subtlety and sensitivity: a real tonic for these bleak winter days and nights. It lacks the emotional and intellectual heft and bite to make it an unmissable, classic movie, but I would happily watch it again, and again."[17] In a more mixed review, Mark Kermode of the Guardian rated the film 3/5 stars, writing that "it’s a melancholy whimsy about common purpose, new friendship and the persistence of the past, bogged down occasionally by a somewhat superfluous romantic subplot but buoyed up by Mike Eley’s lush cinematography".[18]
Historical accuracy
Mark Bridge of The Times noted that archaeologists had taken issue with the film's portrayal of Peggy Piggott as inexperienced and only hired because her light weight would not disturb the delicate site.[21] By 1939, Piggott was an experienced archaeologist in her own right, and had studied archaeology at the University of Cambridge and the University of London.[22] She was also presented as married to an older, more experienced male archaeologist, when in reality Stuart Piggott was only two years her senior (27 and 29, respectively), and they had met while both students.[22] In addition, Charles Phillips was in his late 30s but is played by Ken Stott in his 60s, and the landowner Edith Pretty was in her mid 50s but is played by Carey Mulligan in her mid 30s (the 53-year-old Nicole Kidman had originally been slated to play Pretty).[23]
Bridge also criticised the addition of the fictional Rory Lomax as a love interest for Piggott. The character of Lomax, Pretty's cousin, is depicted as the photographer.[21] In reality, Mercie Lack and Barbara Wagstaff (two teachers), and O. G. S. Crawford (the archaeological officer of the Ordnance Survey) separately took series of photographs.[22] The two women who extensively photographed the site were excluded from the book and film in order to create a romantic storyline.
=====================================================================
Sutton Hoo
| Sutton Hoo | ||
 Le tumulus no 2. | ||
| Localisation | ||
|---|---|---|
| Pays | Royaume-Uni | |
| Nation |  Angleterre | |
| Comté | Suffolk | |
| Type | cimetière | |
| Protection | National Trust | |
| Coordonnées | 52° 05′ 22″ nord, 1° 20′ 18″ est | |
| Altitude | 33 m | |
| Superficie | 20 ha | |
Géolocalisation sur la carte : Angleterre
| ||
| Histoire | ||
| Époque | haut Moyen Âge | |
modifier  | ||
Sutton Hoo est un site archéologique du haut Moyen Âge situé près de Woodbridge, dans le Suffolk, au Royaume-Uni. Il s'agit d'un cimetière de la période anglo-saxonne de l'histoire de l'Angleterre qui comprend une quinzaine de tumuli et une trentaine de tombes. La plus importante des sépultures de Sutton Hoo, le tumulus no 1, abrite un bateau-tombe du début du viie siècle dont le riche mobilier funéraire suggère qu'il s'agit de la tombe d'un roi (peut-être Rædwald) ou d'un individu de haut rang du royaume d'Est-Anglie.
La première campagne de fouilles modernes à Sutton Hoo prend place de 1938 à 1939 sous la direction des archéologues Basil Brown et Charles Phillips (en). Des campagnes supplémentaires ont été menées par Rupert Bruce-Mitford de 1965 à 1971, puis par Martin Carver (en) de 1983 à 1997.
Description
Localisation
Le site de Sutton Hoo est localisé dans le sud-est du comté du Suffolk, sur un promontoire sablonneux culminant à 33 m d'altitude qui surplombe la Deben. Il se trouve sur la rive orientale de ce fleuve côtier, à une quinzaine de kilomètres de la mer du Nord, en face de la ville moderne de Woodbridge. Juste au nord de Woodbridge se trouve le village de Melton qui abrite, à Wilford, un ancien gué qui constitue l'endroit le plus en aval où peut être traversée la Deben1.
Le site doit son nom au village de Sutton, à 2,5 km au sud-est. Ce toponyme, très commun en Angleterre, désigne « la ferme (ou le village) du sud » et se compose des éléments vieil-anglais sūth « sud » et tūn « ferme, domaine, village2 ». L'élément Hoo désigne quant à lui un éperon, un promontoire ou tout autre lieu saillant et dérive du vieil anglais hōe, forme dative du substantif hōh3.
Les tumulus
Bien que le nom de Sutton Hoo soit surtout lié au bateau-tombe du tumulus no 1, le site se compose d'une quinzaine de tertres contenant divers objets ou restes humains, dont tous n'ont pas encore été fouillés de manière systématique. De plus, vingt-sept tombes d'un autre genre ont été découvertes sur le site, à l'extérieur des monticules. La disposition circulaire de douze d'entre elles autour du tumulus 1 renforce la théorie qui voudrait que ces tombes résultent d'un sacrifice tenu lors de l'enterrement du bateau-tombe. Le tumulus 2 abritait les restes de la crémation d'un homme et d'un cheval, tandis que le tumulus 3 contenait un autre bateau-tombe, plus petit que celui du monticule 1 et par ailleurs pillé, probablement durant les années 1860.
Sur la base d'une pièce de monnaie remontant au règne du roi franc Thibert II (ou Théodebert) (595-612), on a pu dater le tumulus 1 aux alentours de 625. Le bateau mesurait 27 mètres de long et 4,2 mètres de large en son centre et pouvait être manœuvré par quarante rameurs. Il était placé de telle façon dans la tombe que sa proue pointait vers l'est. Une chambre funéraire était aménagée sur le pont intermédiaire et, d'après la disposition de l'armure, la dépouille devait être disposée avec les pieds orientés vers l'est et la tête vers l'ouest. Aucune partie du corps ne subsistait au moment de la première fouille, mais une analyse plus récente a révélé des traces chimiques montrant qu'un corps était bien présent. Le nom qui revient le plus souvent lorsqu'il s'agit d'attribuer cette tombe est celui du roi Rædwald d'Est-Anglie.
Seuls les rivets du bateau subsistent à cause de l'acidité du sol mais les empreintes dans la terre ont permis une reconstruction détaillée du bateau. Ce dernier ne possédait pas de quille opérationnelle et probablement pas de voile non plus puisque aucun mât n'a été retrouvé, mais était d'excellente facture ; cela alimenta le débat qui consistait à savoir si ce bateau n'avait jamais navigué. La disposition des rivets montre pourtant qu'une réparation avait été effectuée sur le bateau, ce qui laisse à penser que ce dernier a été opérationnel avant d'être utilisé comme sépulture.
Les fouilles
Premières fouilles
Des pilleurs s'intéressent aux tumulus de Sutton Hoo dès les alentours de l'an 1600. À cette date, les labours ont considérablement modifié la topographie du site, si bien que les puits creusés par les pilleurs au centre des tumulus manquent parfois leur cible. C'est ce qui s'est produit dans le tumulus no 14. En revanche, le no 2, qui abritait à l'origine un bateau-tombe similaire à celui du no 1 et probablement tout aussi richement fourni, semble avoir été vidé de ses trésors vers la fin du xvie ou le début du xviie siècle5.
Un journal local, le Ipswich Journal, rapporte le qu'une campagne de fouilles rudimentaire a pris place à Sutton Hoo, identifié à tort comme un site de la période romaine. D'après la description, c'est vraisemblablement le tumulus no 2 qui a été excavé à cette occasion par l'entremise d'une tranchée. Les trouvailles se limitent à deux seaux de rivets en fer, dont l'article précise qu'ils ont été envoyés au forgeron local pour qu'il en fasse des fers à cheval6. Des tranchées similaires ont été identifiées sur les tumulus nos 5, 6, 7 et 13 et datent vraisemblablement de la même période6.
Les fouilles de 1938-1939
En 1926, Edith May Pretty (en) rachète le manoir de Sutton Hoo, construit en 1910, dont le domaine comprend les tumulus. Sa curiosité est attisée par ces monticules et elle entre en contact avec le musée d'Ipswich. Le conservateur Guy Maynard envoie sur place un archéologue amateur, Basil Brown, en 7. Au cours des trois mois qui suivent, Brown procède à des fouilles sous les tumulus nos 2, 3 et 4. Il les identifie correctement comme des sépultures anglo-saxonnes et devine, par comparaison avec le bateau de Snape, que le no 2 abritait un bateau-tombe, au vu de sa forme et des rivets de fer qu'il y a trouvés8.
Les fouilles reprennent en . Edith Pretty suggère à Basil Brown de s'intéresser au tumulus no 1, où il découvre rapidement de nouveaux rivets. Il comprend qu'il a affaire à un bateau-tombe d'une taille considérable et encore inviolé. La nouvelle parvient aux oreilles de l'archéologue professionnel Charles Phillips (en), de l'université de Cambridge, qui prend la direction des opérations au mois de juillet. Avec l'aide d'une équipe comprenant W. F. Grimes, O. G. S. Crawford, Stuart Piggott et Margaret Guido (en), il dégage la chambre funéraire du bateau-tombe et ses trésors8. Au fur et à mesure qu'ils sont découverts, ils sont emportés au manoir de Sutton Hoo et dissimulés sous le lit d'Edith Pretty, sous la surveillance de son majordome et de deux officiers de police du cru, avant d'être expédiés au British Museum7. Par décision de justice, elle est reconnue propriétaire de tous les objets retrouvés sur le site, mais elle annonce en faire don à la nation, un geste que le conservateur T. D. Kendrick décrit comme « le don le plus exceptionnel jamais fait au [British] Museum du vivant du donataire7 ».
Les fouilles prennent fin lorsque la Seconde Guerre mondiale éclate, au mois de septembre. Les trésors excavés sont rapatriés à Londres, où ils sont entreposés dans la station de métro Aldwych jusqu'à la fin du conflit. Le site de Sutton Hoo sert quant à lui brièvement de terrain d'entraînement et des tranchées sont creusées pour empêcher d'éventuels avions ennemis d'atterrir9.
Les fouilles de 1965-1971[modifier | modifier le code]
À la fin de la Seconde Guerre mondiale, le British Museum charge l'archéologue Rupert Bruce-Mitford d'analyser les résultats des fouilles de 1938-1939. Son équipe procède à la restauration et à l'étude des objets découverts à cette période, notamment le casque et le sceptre retrouvés dans le bateau-tombe du tumulus no 110. Ce travail est approfondi par une deuxième campagne de fouilles, qui débute en 1965 et dont l'un des objectifs principaux est d'achever l'excavation du tumulus no 111.
Les fouilles portent également sur plusieurs zones des alentours, à la recherche d'éventuels tumulus arasés, d'autres tombes ou traces d'occupation humaine. Elles permettent d'affirmer que le site a été occupé dès le Néolithique, puis lors de l'âge du bronze, et que le cimetière anglo-saxon a été édifié sur des terres ayant été labourées auparavant12. Plusieurs axes de recherche spécifiques sont explorés, comme la numismatique, la palynologie ou la chimie des sols12.
Les résultats des travaux de Bruce-Mitford sont publiés en trois volumes entre 1975 et 198310.
Les fouilles de 1983-2001[modifier | modifier le code]
La nécessité d'une troisième grande campagne de fouilles à Sutton Hoo est évoquée dès 197912. Financée par la Society of Antiquaries of London et le British Museum, elle est confiée à Martin Carver (en), archéologue rattaché à l'université d'York. Après trois années de mise au point du programme, le travail sur le terrain débute en 1986 et dure jusqu'en 1992. L'entreprise est de grande ampleur, avec l'excavation intégrale de six tumulus (2, 5, 6, 14, 17 et 18) et partielle de deux autres (7 et 13). Un hectare de terrain entre les tumulus est passé au peigne fin à la recherche de traces humaines13. Après la fin des fouilles, des travaux complémentaires ont lieu jusqu'en 2001.
Les résultats de cette campagne sont publiés en 2005.
Trésor
Le trésor de Sutton Hoo trouvé dans le monticule 1 est d'importance. Les artefacts ont été retirés du site et sont maintenant exposés au British Museum. Ils sont de diverses natures :
- Des restes de textiles de nombreuses sortes.
Analyse
Il n'a été trouvé que des traces de restes humains. Le roi Rædwald d'Est-Anglie, quatrième Bretwalda d'Angleterre, mort à la même époque que la création de la sépulture, est souvent cité comme l'occupant du tertre numéro 1. La proximité de Sutton Hoo avec un lieu d'autorité royale à Rendlesham (7 km au nord-est) suggère un rapport entre Sutton Hoo et la maison royale d'Est-Anglie. La quantité et la valeur des objets trouvés dans la tombe indiquent la notoriété de l'occupant ; ce type de trésor est conforme au contenu habituel des sépultures royales.
Sutton Hoo est l'un des seuls sites de bateaux-tombes de ce type qui ne soit pas en Scandinavie. La sépulture, le casque et le bouclier sont pratiquement identiques à ceux trouvés sur les sites datant de l'Âge de Vendel à Valsgärde et à Vendel en Suède, ce qui indiquerait des liens étroits entre Sutton Hoo et la dynastie royale des Ynglingar (notamment la branche des Scylfingar) du Beowulf. Une autre théorie suggère que la dynastie des Wuffingas descendrait de la dynastie des Wulfings du Beowulf et du Widsith, ce qui pointerait également vers des origines suédoises, ou plutôt des Goths de Scandinavie, pour la dynastie d'Est-Anglie. Néanmoins, il semble que certains éléments comme le casque et le sceptre royal témoignent d'une influence romaine14.
Les archéologues connaissant le site avancent aussi la théorie selon laquelle le christianisme commençait à étendre son influence, ce qui amena les païens de haute caste à répliquer avec des rites plus élaborés que jamais. C'est dans ce contexte que la crémation est adoptée, en défi à la pratique chrétienne qui s'y opposait, et que l'apothéose est atteinte avec les funérailles royales incluant un bateau-tombe. Bien que des objets de signification chrétienne aient été présents, des sacrifices humains ont peut-être accompagné les funérailles.
Postérité
Conformément à la décision d'Edith Pretty d'en faire don au Royaume-Uni, le trésor de Sutton Hoo est désormais conservé au British Museum.
Par ailleurs, le centre des visiteurs du National Trust (ouvert au printemps 2002) expose une reconstitution complète de la chambre funéraire et du bateau-tombe ; de temps à autre, le National Trust y organise également des expositions temporaires d’artefacts originaux prêtés pour l'occasion par le British Museum.
Des fouilles successives ont suivi par intermittence les premiers forages. C'est ainsi que, pratiquement au moment où le National Trust allait inaugurer son centre local des visiteurs, une fouille a révélé l'existence d'un autre cimetière à environ 500 mètres au nord du site principal15.
Le site funéraire de Sutton Hoo contredit le scepticisme de certains historiens sur l'importance du trésor, décrit dans des œuvres telles que Beowulf ou la Chronique anglo-saxonne. La découverte du tumulus 1 donne un aperçu du passé de l'Angleterre et éclaire un peu plus sur son identité propre.
Que cette découverte ait été faite en 1939 à la veille de la Seconde Guerre mondiale, tandis que la nation britannique était menacée, a renforcé l'attention et l'intérêt portés au site durant les années suivantes. D'autres objets anglo-saxons (tels que des pièces de monnaie ou des bijoux) sont trouvés chaque année dans tout le pays, mais Sutton Hoo reste la plus importante découverte jamais faite jusqu'à celle du trésor du Staffordshire en .
Le roman de John Preston The Dig (en), paru en 2007, offre une version romancée des premières fouilles de Sutton Hoo. Son adaptation en film, également intitulée The Dig (film), est sortie en 2021. (W.fr.)
=================================================================
Despre lucrurile ascunse la mare adâncime...
„Situl” dezvoltă o neașteptată meditație despre viață în dialog cu moartea. Le așază curajos și demn, față către față, ca fețele unei medalii, arătându-ne că nu au sens una fără cealaltă.
Pentru ritmul trepidant al existenței noastre, concentrată asupra prezentului (productiv) și cu vădită inapetență pentru trecutul (contemplativ), filmul The Dig, Situl, în regia lui Simon Stone, pare o excentricitate. Nu doar prin subiect, ci și prin modalitatea de abordare, prin realizarea artistică. Povestea, inspirată de fapte reale, dar având la bază și romanul istoric al lui John Preston, pare simplă, însă înnobilată de o extraordinară deschidere simbolică. Suntem în 1938, în Anglia cuprinsă deja de febra celui de-al Doilea Război Mondial. În contextul cu totul neprielnic, mai ales proiectelor culturale, Edith Pretty (Carey Mulligan), o aristocrată înstărită rămasă văduvă, decide să-și împlinească visul amânat, acela de a face săpături arheologice pe situl aflat pe proprietatea ei. Îl angajează pe Basil Brown (Ralph Fiennes), „săpător” cu experiență, pasionat ca și ea de arheologie din copilărie, dar disprețuit de breaslă fiindcă nu are „studii” și diplome. Movilele ciudate din grădina doamnei Pretty îl intrigă și, din același moment, filmul ne intrigă și ne atrage în aventura excavării, a scormonirii trecutului, chiar cu riscul de a nu găsi nimic. Suntem antrenați de dragul aventurii, din pasiune pentru ceea ce poate ascunde istoria din spatele casei, misterul din propria grădină. Unul din meritele filmului este tocmai grația cu care îmbină marea istorie cu istoriile personale ale personajelor. Războiul se insinuează în scenele de pregătire a civililor, în agitația străzilor londoneze, cu avioanele survolând amenințător câmpiile și situl straniu de la Sutton Hoo. În iureșul general, ce servește drept fundal, fiecare își are mica poveste care, privită de aproape, cu aceeași grijă cu care arheologul examinează fragmente, devine la fel de prețioasă, de necesară înțelegerii întregului. Pe fondul arheologiei obiective, care scoate la iveală o impresionantă comoară ascunsă într-o barcă funerară, aproape intactă, se desfășoară arheologia intimă a fiecăruia. Cu fiecare îndepărtare a straturilor de pământ, personajele (ni) se descoperă. Un tezaur de obiecte vechi, vestigii anglo-saxone, și o galerie de portrete, de caractere contemporane în care, uneori, ne recunoaștem.
Deși la început circumspecte, odată ce săpăturile dau rezultat, autoritățile marilor muzee intervin, încercând să ocupe situl și să-și aroge meritul descoperirilor. Micul muzeu local intră în dispută cu marele British Museum. Coloșii instituției strivesc cu plăcere amatori ca Basil Brown, punând patalamaua mai presus de experiență și pasiune. Cine „deține” istoria, cum se scrie ea și cine are dreptul să-și asume meritul „descoperirilor” ei? Confruntarea orgoliilor și dramele personale dau culoare – uneori prea cunoscută – actului în sine, descoperirea ruinelor, care-i atrage pe toți cu o forță magnetică și rămâne, până la capăt, un ritual misterios. Imaginile filmului sunt extraordinar de poetice și picturale; vastele câmpii coborând spre apă, movilele descoperind, ca din burta spintecată a unei balene, rămășițele corabiei, interioare rafinate, peisaje matinale vătuite în cețuri transparente, apusuri melancolice, cerul înstelat și curiozitatea copilului, micul Robert, care arde de nerăbdare să le exploreze. Poate nu întâmplător, unul dintre personaje, aviatorul Rory, este fotograf, imortalizând obiecte și oameni, expresii, gesturi, trăiri. Deși fragmentare, odată developate și expuse pe masa din sufragerie, imaginile descoperă privitorilor întregul, ceea ce le lipsește, sensul ascuns a ceea ce caută.
Corabia merovingiană iese la suprafață cu dificultate, se eliberează din strânsoarea pământului ca printr-o naștere grea. Uneori pare să-și ceară și prețul de sânge, când un mal se surpă și îl acoperă pe conștiinciosul Basil, aproape sufocându-l. La fel cum apa din marginea satului îl înghite pe pilotul temerar care se antrena pe avioane vechi, rămase din Primul Război. Filmul reușește să ne comunice nerăbdarea timpului, tensiunea săpăturilor sub presiunea finalului iminent. Edith Pretty află că suferă de o boală incurabilă. Nu știe cât timp îi mai rămâne, ei și corabiei. Imaginile asociază simbolic „femeia” și „corabia”, punându-le în paralel, în ipostaze similare, de o mare sensibilitate și poezie. Așa cum trupul lui Edith înaintează spre moarte, trupul corabiei iese din moarte, purtând o altă moarte, a unui prinț merovingian. Realitatea exterioară și cea lăuntrică evoluează în tandem, acumulând tensiune, bine susținută prin jocul actorilor. Expresivi și omogeni în relația lor sobră și discret tandră, Carey Mulligan și Ralph Fiennes imprimă personajelor o noblețe austeră, un farmec de modă veche, ca într-un portret sepia. Dialogul privirilor completează replicile, exprimând ceea ce nu poate fi rostit până la capăt. Valoarea Sitului constă și în faptul că ne descoperă neașteptata prietenie între doi oameni diferiți, alimentată de afinitatea față de „trecutul care ne vorbește”. E nevoie de răbdare, pasiune și pricepere ca să descifrezi tăcerea unei movile de pământ. Sau a unui om. Detaliile fac diferența, în arheologie și în viață. Așa cum fragmentele au demnitatea lor, există în film personaje secundare, construite cu artă a detaliului; soția lui Basil, May (Monica Dolan), păstrează o distanță calmă, răbdătoare față de soțul pe care-l așteaptă citindu-i cărțile, căruia îi respectă pasiunea amintindu-i de ce îi place să sape. Cu mici excepții, cuplurile din film păstrează ceva din castitatea Rămășițelor zilei.
Situl dezvoltă o neașteptată meditație despre viață în dialog cu moartea. Le așază curajos și demn, față către față, ca fețele unei medalii, arătându-ne că nu au sens una fără cealaltă. Așa cum nu putem înțelege prezentul dacă nu explorăm trecutul, suntem incapabili să trăim dacă nu ne oprim, la un moment dat, să facem loc altor ritmuri lăuntrice, în forfota trepidantă, cotidiană. Călătoria spre centrul sitului își găsește corespondențe în călătoria fiecărui personaj către sine. Interesant este că protagoniștii nu se lansează în monologuri sentimentale sau introspective despre ei înșiși, fiind ocupați cu lucrul mâinilor, cu meșteșugul concret al săpăturilor. Însă atenția lor încordată, tăcerea lor lucrătoare ne oferă spațiul necesar interogativității. De ce trăim, de ce suferim, doar ca apoi să putrezim în pământ? Sunt întrebări grele ale văduvei Pretty, la care arheologul nu poate să răspundă. La care nimeni nu are răspuns. Dar care, privite din perspectiva metaforei corabiei, capătă sens, demnitate. Basil, umilit și tentat să renunțe, revine la sit și își reia cu modestie locul în marea aventură, cu speranța că numele nu îi va fi uitat. Dar mai ales fiindcă înțelege că un astfel de drum, cu bucuriile și încercările lui, trebuie împărtășit cu ceilalți. Așa cum Edith va face din descoperirea corabiei o sărbătoare pentru oamenii simpli, la care, lăsându-i deoparte pe specialiști, îi invită pe săteni cu familiile lor. Semn că trecutul ne aparține tuturor ca fire ale aceleiași tapiserii și, mai mult, suntem parte al aceluiași destin. O scenă care amintește atmosfera luminoasă din Festinul lui Babette. La fel de generoasă, în tragismul ei, Edith Pretty își va dărui prețioasa comoară la British Museum, dar mai ales oamenilor. Celor care află că Anglia tocmai a intrat în război. Celor care vor supraviețui, poate, așa cum a supraviețuit corabia, timp de milenii, sub pământ. Deși vor mai trece ani, timp în care corabia va fi și ea din nou acoperită pentru a fi ocrotită de bombardamente.
Situl aduce un elogiu poetic memoriei, amintirii celebrate în clipa surprinsă în fotografie, într-un portret, sau într-un obiect prețios, într-un vestigiu fragil. E și un posibil răspuns, estetic și subtil, dat traumei de-a fi devorați de prezent, de ritmul alert, nivelator, care nu ne încurajează contemplativitatea, nu ne îndeamnă să rămânem, măcar pentru un ceas, singuri cu noi înșine. Deși trecutul iese la suprafață prin cioburi, înțelegem că poartă în el cheia continuității, a întregului, a legato-ului care ne dă coerență, înțeles. Un înțeles care dă noblețe sfârșitului. „Cu toții dăm greș, ratăm”, îi spune Basil micului Robert (Archie Barnes), descurajat de moartea iminentă a mamei, față de care „nu poate să facă nimic”. Dar descoperă că poate opune nimicului imaginația și curajul. Pentru o ultimă oară, înainte de-a fi acoperită cu pământ, corabia e împodobită ca Arca de odinioară, pentru a-și purta regina spre destinația celestă. Imagine dulce-amară, încărcată de melancolie și speranță consolatoare.
Dincolo de micile neajunsuri care țin uneori de pierderea ritmului, sau diluarea acțiunii, Situl redă actualitate metaforei, și ea demult îngropată, a „arcei”; Arca lui Noe care a salvat, odinioară, din calea potopului, ceea ce umanitatea avea mai de preț; la fel ca barca funerară descoperită la Sutton Hoo, al cărei tezaur a supraviețuit războiului. Dacă acum ni se pare că timpul și-a pierdut răbdarea și diverse cataclisme – potopul, războiul sau pandemia – ne suspendă prioritățile și ne țin departe de lucrurile esențiale, poate ar merita să descoperim acest film. Deși la mare adâncime, sub valuri de pământ, sau în noi înșine, există un înțeles, un adevăr consolator, o motivație profundă: viața e mai mult decât ceea ce ni se întâmplă la suprafață, în aparență. Rămâne să descoperim, să scoatem la lumină. //The Dig, regia Simon Stone (2021), cu Ralph Fiennes și Carey Mulligan
https://revista22.ro/cultura/despre-lucrurile-ascunse-la-mare-adancime
================================================
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu