Leny Caler 2

 

                                                                          Articol din ziarul Rampa, 1933

Leny Caler, o actriță și cântăreță aflată în centrul atenției vieții bucureștene între cele două războaie mondiale

                           Foto: Leny Caler (n. 1904, București- d.2 februarie 1992, la Berlin, în Germania)

La începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, făcea furori una din frumusețile Bucureștiului, actrița și cântăreața de muzică ușoară Leny Caler, care a fost pentru generaţia interbelicã una dintre cele mai cunoscute figuri.

Era idolul tinerelor fete, actriţă şi cântăreaţă de muzică uşoară de succes,  iubită cu patimă de câțiva scriitori interbelici celebri, printre care Camil Petrescu şi Mihail Sebastian.

Primului i-a inspirat celebru personaj Doamna T din ”Patul lui Procust”, iar cel de-al doilea a scris ”Jocul de-a vacanţa” special pentru ea.

 Copilăria ei este învăluită în mister…

Născută în 1904 în Bucureşti, tot ce se știe este că a plecat de acasă la 12 ani, fiind luată de o trupă ambulantă de spectacole şi a devenit cântăreaţă. Se spune că cea care a îndemnat-o să aleagă actoria a fost Maria Ventura.

Leny Caler a absolvit conservatorul particular de artă dramatică al actorului Alexandru Mihăilescu și după absolvire a fost cooptată de Lucia Sturdza-Bulandra la Teatrul „Regina Maria”.

A jucat pe mai multe teatre precum Teatrul „Fantasio” deținut de actorul Ion Iancovescu, „Teatru Nostru” condus de Sică Alexandrescu și alte companii de teatru.

Când în 1942, o lege rasistă a interzis prezența actorilor evrei pe scenele românești, a jucat la Teatrul Evreiesc de Stat Barașeum.

Și-a început cariera actoricească cu roluri episodice şi secundare. A plecat apoi la Teatru Fantasio. După primele roluri importante şi-a câştigat simpatia publicului şi a criticilor de teatru.

Printre primii critici care i-au acordat atenţie s-a numărat şi Camil Petrescu.

 Despre Leny Caler, Camil Petrescu spunea într-una din cronicile dedicate actriţei : „Are ceea ce se numeşte stil, diversitatea cea mai mare în unitatea de ton cea mai strictă. De aici şi contagiunea irezistibilă a jocului d-sale”.

Despre prima întâlnire, actriţa avea să scrie în memoriile sale:

„Eram emoţionată, curioasă foc să cunosc un ziarist, poet şi romancier, primul care a scris într-un ziar despre mine.

Mare mi-a fost uimirea cînd am văzut în faţa mea un tinerel mic de statură, dar bine legat, proporţionat, cu păr blond-şaten, cu o frunte înaltă, puţin bombată, cu sprîncene bine marcate, de sub care mă priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de mărgea, nu prea mari, dar vii, inteligenţi.

Mă privea zîmbind copilăreşte, dulce. Am zîmbit şi eu, încîntată că aveam în faţa mea un bărbat care părea atît de tânăr, nu un scriitor cu aer grav, a cărui seriozitate m-ar fi îngheţat.

Ne-am plăcut şi ne-am simţit bine împreună din primul moment”.  

Camil Petrescu, care era cu 10 ani mai în vârstă decât Leny, o îndemna să citească  şi îi aducea câte o carte la fiecare întâlnire:

„Venea mereu cu cîte o carte nouă, îmi cerea să-i explic ce-am înţeles din cartea precedentă. Era un examen destul de greu pentru mine, care nu întotdeauna înţelegeam ce citeam.

Camil îmi dădea, cu răbdare, explicaţii, mă învăţa să gîndesc şi să înţeleg sensurile mai adînci ale lecturii. Cînd reuşeam, mă lăuda, dar cînd mergea mai greu se înfuria şi-mi spunea uneori vorbe grele, jignitoare. Era un profesor destul de sever, dar nu mă supăram pe el, ştiam că are dreptate.

De altfel, prinsesem gustul lecturii, fapt care-l încînta pe Camil”, aflăm din memoriile actriţei.

  Între frumoasa actriţă şi amantul gelos, certurile erau dese şi se sfârşeau, de fiecare dată, cu o despărţire.

Nu stăteau separaţi prea mult timp. Scriitorul obişnuia să-şi ceară iertare pentru crizele de gelozie, aducându-i flori.

„După una din certurile noastre, pentru a şterge cuvintele jignitoare, aspre, pe care mi le spusese, mi-a trimis un buchet de flori. Din păcate, eu nu eram acasă, nu era nimeni ca să le primească. Mi-a scris a doua zi: «Florile întoarse din drumul lor spre tine au înflorit la mine, sub privirile mele triste»”, scria Leny în memoriile sale.   

                            Leny Caler alaturi de Camil Petrescu si Jenica Crutescu

Pentru Camil Petrescu, Leny Caler a fost întruchiparea perfecţiunii feminine. Deşi s-au despărţit şi ea a ales să se mărite cu criticul bogat Scarlat Froda, el avea să-i poarte toată viaţa o amintire duioasă.

„Femeia aceasta mi-a dat halucinaţia unei desăvîrşiri. Această halucinaţie n-o pot rupe din mine, fără să rup şi fire de carne”, scria marele scriitor , după despărţire. 

Vă amintiti de misterioasa „doamna T” din „Patul lui Procust” de Camil Petrescu? Personajul o are ca model, de fapt, pe fermecătoarea Leny Caler, cea pentru care și Camil Petrescu făcuse o pasiune ascunsă.  .

 

  Pe MIhail Sebastian,   l-a cunoscut când era deja căsătorită cu Scarlat Froda. L-a apreciat ca scriitor, nu şi ca bărbat. El, în schimb, a sfârşit îndrăgostit nebuneşte de ea si nu s-a sfiit sa noteze:

„Aveam aseara, plecand de la Leni, sentimentul ca, daca m-as sinucide in chiar noaptea aceea, as face-o impacat, aproape cu voie-buna… N-am să-i pot explica niciodata cat de mult inseamna – sau putea sa insemne – ea pentru mine. Si nici eu nu-mi dau seama daca o iubesc cu un mare amor sau cu ultimele mele rezistente de viata”. Complicat este amorul, mai cu seama cand il trăiesc altii!

Leny a vrut să-l cunoască, după ce i-a citit scrierile.

„În entuziasmul şi în graba tinereţii mele, n-aveam dorinţă mai vie decît să cunosc, cît mai curînd, autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Şi, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă şi – de ce să nu mărturisesc – chiar puţin dezamăgită cînd l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tînărul din faţa mea, timid, stîngaci, cu o înfăţişare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încîntaseră”, scria Leny după întâlnirea cu scriitorul.

Corina din „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian e tot Leny. Mihail Sebastian nota în jurnalul său în 21 martie 1936: „Pe femeie (personajul Corina) ar trebui s-o joace Leni. Este în realitate Leni, tot ce aşteptam de la ea, tot ce putea fi, tot ce în anume sens este”. Tot în jurnal, Mihail Sebastian vorbeşte despre emoţia de a scrie pentru Leni, despre „gândul că va trăi lucruri gândite de mine, va spune cuvinte spuse de mine”.

Dupa prima reprezentatie a piesei (17 septembrie 1938), Leni si Mihail au sarbatorit in stilul caracteristic: cutreierau singuri pe strazile Bucurestiului interbelic, ținându-se de mina în fata unui afis, unde numele lor erau tiparite unul lîngăaltul, si-l admirau ca doi indragostiti care se privesc pentru intâia data ochi in ochi.

Si totusi, idila nu putea să tină la nesfârsit: ­Sebas­­tian simtea inutilitatea iubirii, cu momente de idolatrizare sau de luciditate stranie, in care vede o Leni mica sufleteste, urita si fără niciun farmec. 

Intr-un final, cind a simtit ca povara sufleteasca e prea grea, Sebastian a notat: „Am terminat cu ea… dar daca faptul in sine a fost destul de usor, fara violenta, pe jumatate surizind, sa nu mi se para ca de aici incolo va fi la fel de usor.

Vin acum ceasurile de neliniste absurda, nevoia sufocanta de a o vedea, obsesia telefonului care nu mai suna, tentatia de a pune mina pe receptor si de a o chema, o intilni «intimplator» pe strada, mica alarma de a trece prin fata teatrului, nevoia de a ridica privirea, cind trec pe strada ei, spre ferestrele ei (…)“. 

Actorul George Vraca a fost, după Timică, al doilea mare partener al lui Leny Caler, deopotrivă camarad şi „prieten”, cei doi cunoscându-se într-o epocă de deplină maturitate pentru Vraca, în care era considerat „idolul publicului”.

S-au apropiat în perioada în care jucau împreună la Teatrul Ventura, în spectacolul Cum vă place, după o piesă de Shakespeare, iar personalitatea aproape magnetică a lui Vraca a fascinat-o pe Leny de la prima întâlnire.

„Înzestrat cu remarcabile daruri pentru scenă – un fizic de o rară frumuseţe, perfect proporţionat, cu temperament, voce cu   un timbru cald, cu un farmec cuceritor, avea şi o eleganţă înnăscută care se reflecta în toate gesturile şi mişcările lui.

Compozitorul Elly Roman a compus melodii de muzică ușoară special adaptate pentru vocea fumoasei actrițe, cântece care au fost înregistrate de casa londoneză de discuri His Master’s Voice.

„Popularitatea de care se bucura o transformă pe artistă în idolul tinerelor fete care-i imită felul de a se îmbrăca, de a se coafa, sau a vorbi, preluându-i chiar şi replicile de pe scenă în viaţa cotidiană, aducând cu ele în peisajul străzii ceva din verva molipsitoare a interpretei. O întreagă generaţie de spectatori doreşte să o păstreze nealterată în graniţele ei, în timp ce artista lupta să nu rămână fixată şi imobilizată doar în acele roluri în care publicul ei o prefera, simţindu-se pândită la fiecare pas de rutină şi repetiţie”.

 

                                     Leny Caler la Teatrul Regina Maria

 

Într-o cronică a  piesei „Tessa” care s-a jucat în anul 1935 pe scena Teatrului Maria se spunea:

„Pe această Tessă o înfăţişează cu mijloace de mare comediană, d-ra Leny Caler. Creaţia domniei sale, constituie o culme pentru cariera sa, şî aşa biruitoare, ea surprinzând doar o parte a numeroşilor săi admiratori; – pe cei cari au uitat că nu de mult interpreta dactilografei Suzi Sachs – care a făcut „gen” în teatrul românesc – a jucat, şi încă admirabil, roluri în care râsul se îmbină cu lacrima. Talentul, adevărat talent al actorului nu poate fi însă monocord.

Diversitatea rolurilor pe care le interpretează aceasta consacră pe marea artistă. Şi d-ra Caler a dovedit, cu prisosinţă, că e o mare actriţă, o desăvârşită fermecătoare de suflete. Consacrată, sunt sigur însă, că nu şi-a dat încă măsura talentului său.” („Realitatea Ilustrată” – 2 octombrie 1935)

 

 

Tudor Muşatescu (foto) îi oferă artistei piesa „Visul unei nopţi de iarnă”, ca suvenir al unei ierni de altădată şi ca pretext pentru un dialog fermecător. Ideală interpretă a Mariei Panait, Leny Caler îl are ca partener de scenă pe George Vraca în rolul scriitorului Alexandru Manea, într-un ansamblu care-i cuprindea pe Vili Ronea, Nelly Stelian, Mişu Fotino, Marcel Anghelescu.

În anul  1942 o lege rasistă îi interzice artistei şi celorlalţi actori evrei prezenţa pe o scenă românească şi, în această perioadă, joacă pe scena teatrului Baraşeum, unde găsiseră refugiu actorii fără angajament.

Constatarea că publicul românesc o urmează şi o încurajează şi-n acest nou teatru, o entuziasmează.

Joacă în „Fata cu părul de aur” de Nicuşor Constantinescu şi Scarlat Froda (soțul actriței).

 

                               Foto: Volumul autobiografic – Artistul si oglinda

 

  Boala a îndepărtat-o de scenă, dar va mai juca în trei spectacole la Teatrul Municipal condus de Lucia Sturdza Bulandra: în 1953, în „Afaceriştii” de Tudor Şoimaru, în 1956 în „Trei generaţii”, într-un rol de compoziţie, domnişoara Macri cea mică, scris anume pentru ea de Lucia Demetrius şi în 1957, în „Nebuna din Chaillot” de Jean Giraudoux, în rolul Constance, nebuna din Passy, în regia lui W. Siegrifried.

Spre sfârșitul vieții Leny Caler s-a autoexilat la Berlin. Aici și-a scris și memoriile – care au fost publicate abia in anul 2002, la 10 ani după moartea artistei.

 

„Artista din mine nu are nevoie de oglindă, dar femeia, da”, mărturisea Leny Caler, în volumul autobiografic „Artistul şi Oglinda” (Editura Universal Dalsi, 2002).

Asemenea unui colecţionar dedicat, îşi etalează cu reverenţă şi neţărmurită grijă amintirile profesionale sau sentimentale, făcând lumină asupra comorilor descoperite, fără a înlătura, însă, clopotul de sticlă ce le acoperă.

Totul pare foarte clar, dar, în acelaşi timp, de neatins, pentru că Leny Caler nu ne deschide o poartă către lumea ei, ci ne povesteşte cam ce am putea vedea dacă acea poartă ar fi deschisă. Şi trebuie să o credem pe cuvânt.

„Eşti o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale şi cu văpseli imposibile în sângele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii de sticlă şi azbest.

Trebuie să fi venit de prin minerale şi o să întrebăm dacă nu miroşi a platină sau chihlimbar.

Dumneata eşti un material din seria briliantelor, întunecate de un reflex de seninătate, iar făptura dumitale este de tină înflăcărată” (Dedicația făcută  lui Leny Caler, de Tudor Arghezi  într-un număr din Bilete de papagal).

=====================================================================

Fascinanta Leny Caler și Mihail Sebastian

Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Tudor Muşatescu, Mihail Sebastian au fost fascinați de magnetismul lui Leny Caler. Portretizată de Camil Petrescu în personajul Emilia din “Patul lui Procust”, actrița l-a provocat pe Mihail Sebastian să-i scrie o piesă. “Jocul de-a vacanța”, apărută în 1938, a fost creată special pentru ea și a fost pusă în scenă de Sică Alexandrescu, avându-i în distribuție, alături de Leny (Corina), pe George Vraca, Mișu Fotino, C. Hociung, M. Axente, M. Anghelescu, Sandina Stan, Renée Anny şi V. Maximilian.

“Cred că Leny Caler face parte din aceeaşi familie de artă şi că, întocmai cum scrisul lui Colette ascunde sub un stil scânteietor rezerve grave de sensibilitate, jocul ei de scenă ascunde sub sclipitoarea lui vervă emoţii de infinită discreţie.

N-am văzut niciodată în Leny Caler o „ingenuă”. În nici un caz o ingenuă de tip vienez. Chiar atunci când, solicitată de public şi obligată de text, a mers către succese imediate, prezenţa ei pe scenă aducea — deasupra replicilor comice — un nedefinit voal de poezie, pe care nimic nu-l putea degrada, nici râsul publicului, nici glumele groase ale textului, nici ritmul de farsă al piesei.

Nu verva este definitorie pentru jocul acestei actriţe, ci graţia. Leny Caler pare pe scenă volubilă, fantezistă şi agitată. În realitate arta ei este străbătută de un fior de melancolie, pe care încearcă să-l acopere cu o ploaie de gesturi. E o anumită pudoare a sentimentului care ezită să se exprime direct şi îşi caută un drum interior, sub un surâs ce este mai mult un mijloc de apărare decât o explozie de veselie, dar îndeosebi prin rezonanță intima”, scria Sebastian despre Leny Caler în 1935 în Rampa, gazeta condusă la acea vreme de Scarlat Froda, soțul actriței.

Mai târziu, relațiile dintre ei s-au deteriorat, iar Jurnalul intim al lui Sebastian o descrie pe Leny în ipostaze deloc măgulitoare.

Fascinantei actrițe îi sunt dedicate multe articole elogioase în presa interbelică. Unul dintre ele, apărut în 1933, dezvăluie, într-o oarecare măsură, misterele femeii pe care a iubit-o Sebastian:

“La întâia privire, te captivă ochii ei luminoşi, străvezii; pe urmă, farmecul buzelor sale surâzătoare; şi grația fiecărui pas; şi primăvara fiecărui gest. Şi ce supleţe, ce mlădiere! Un corp de dansatoare din veacul al optesprezecelea. Ce siluetă gingaşe şi fragilă! O prinţesă frumoasă dintr-un tablou de Winterhalter.

Iat-o intrând în scenă sau nici măcar atât: iată-i doar capşorul auriu, în uşa întredeschisă şi atâta ajunge: Leny Caler e prezentă, există, totul, în jurul ei, se animă, ficţiunea trăieşte!

Şi iat-o jucând: e un rondo capricioso de reflecte, un pizzicato de scântei, o melodie care se construieşte după toate legile muzicii, şi nu trece, în mod arbitrar, de la un andante la un scherzo, de la un prestissino la un cantabile, ci alunecă de la una la alta, cu fineţe, le întrerupe, le împleteşte cu virtuozitate.

Mare actriţă, una din figurile reprezentative ale scenei româneşti, Leny Caler e, şi în viaţa, o mare revelaţie. Feminitatea ei tulburătoare cucereşte, precum pe scenă, ingenuitatea ei adorabilă.

Inteligenţa ei sclipitoare animă conversaţia, precum, în faţa rampei, verva ei spumoasă. Gustul ei elegant, farmecă precum între cele trei ziduri de carton, fantezia ei bogată.

Sinceritatea ei caldă, subjugă, precum în roluri, umanitatea ei adâncă. Ai simţi, în prezența Lenyei Caler, aceeaşi încântare şi atracţie, chiar dacă n-ai şti că este… Leny Caler.

Dar n-o cunoşti bine pe Leny Caler, cea de toate zilele, dacă n-ai prilejul s-o vezi ca gospodină. Nu e nimic în gospodărie care să n-o intereseze şi să nu-i facă plăcere. Ştie să se ocupe de toate amănuntele, de la cumpărături până la orânduitul mesei. E fericită când primeşte lume şi primeşte cât poate de des. Şi dacă vreodată, se întâmplă să nu fie ajutată de menajeră, se descurcă singură foarte bine—am fost martorul îndemânării ei bucuroase într-o asemenea ocazie — deşi îi mai lasă, puțin de tot, şi pe comeseni să se descurce singuri…

Acest portret n-ar putea pretinde însă că e complet dacă ar lipsi din el urşii. Îi adoră. Are trei. Unul din ei trebuie să fie totdeauna lângă ea. De aceea unul o aşteaptă totdeauna în cabină, la teatru. Ce animale bune sunt urşii lui Leny Caler. Ce mici şi frumoşi! Unul e — sau mai bine zis — a fost, verde. De atâta mângâiat, a rămas aproape fără culoare. El e favoritul. Şi e, desigur, cel mai voiajat urs din Europa. A fost cu Leny Caler în toate călătoriile ei. Fericit muritor, ursuleţul! De fapt, însă, nemuritor. Fiindcă e din carton şi pâslă….

Evoc în preziua hotărâtă vizitei strălucita ei gamă de roluri, de la „Micul Lord” la „Cum vă place”, de la „Maimuţa care vorbeşte” la „Intimităţi”, trecând prin: „Cabaretul”, „Riviera”, „Amorul veghează”, „Weekend”, „Nunta cu repetiţii” , “Încurcă lume”, “Frumoasa aventură”, „Soţul ideal”, „Sexul slab”, „Şoarecele de biserică”, „Monte-Carlo”, „Roxy”, „Nu se ştie”, „Mica ciocolatieră”, „Felix”, „Mademoiselle”, „Florăreasa”, „Miky şi Niky”, „Lu”, „Riri” şi încă aproape două duzini de piese.

Abia câţiva ani și ce rapidă, triumfătoare carieră! Ce popularitate! Îmi aduc aminte de-o scenă, acum două luni petrecută, în piaţa Teatrului Naţional, căreia i-am fost martor. Era noaptea, după spectacol. Leny Caler se ducea acasă. În urma grupului nostru — care cuprindea pe Victor Barnowsky — o voce murmura o pretenţie vagă: “Adorato, întoarce-te puţin!”.

Nu înţelesesem decât ultimele două cuvinte, aşa că ne-am întors cu toţii. Dar atunci am înţeles. Căci vocea, care aparținea unei femei și exprima dezideratul unui grup de vreo șase persoane, reluă, fericită că o vedea pe Leny Caler:

„Stai puțin, adorato, să te privim!” Şi, într-adevăr, grupul o contemplă câteva secunde pe Leny Caler care schiţa, încurcată si surprinsă, un zâmbet delicios.

E şase după amiaza când sun la Leny Caler. De fapt, precis, e şase şi cinci minute. Am întârziat, într-adins cu cinci minute, fiindcă o ştiam în convalescenţă şi vroiam să-i menajez, pe cât posibil, somnul odihnitor. Bunele mele sentimente nu sunt însă deloc apreciate de eroina acestui interviu.

„Cum o să mai dorm, îmi reproşează dânsa, indignată, de îndată ce apar în uşă, fiindcă auzise cum, grijuliu, o întrebasem în hall pe cameristă, de somnul coniţei.

„De când m-am trezit!”, adaugă apoi, cu mândrie, şi simt, după ton, că s-a sfârşit convalescenţa. Dar mi se pare că trebuie să lămuresc înţelesul acestui cuvânt. Convalescenţă înseamnă, în limbajul lui Leny Caler, “stare nervoasă” de după premieră. Suntem, într-adevăr, a doua zi după premiera „Miss Vitezei”.

Cu două, trei zile înainte de premieră, Leny Caler e cuprinsă de un trac puternic, al cărui punct culminant e în noaptea din ajunul spectacolului. În această noapte de coşmar, doarme greu şi visează, aproape fără întrerupere, scene întregi din piesă, frânturi de text îi trec în dezordine prin minte pe scurt, pacienta prezintă toate simptomele unei adevărate febre. Cu această febră intră apoi, în seara premierei, în scenă, şi îşi joacă rolul complet străină de tot ce se petrece în jurul ei, ca în transă. Odată spectacolul terminat, febra începe să cedeze şi după cel mult douăzeci şi patru de ore, toate urmele ei dispar. Aceste douăzeci şi patru de ore sunt convalescenţa de care spuneam înainte că mi se pare sfârşită.

Într-adevăr, Leny Caler și-a revenit, i se citește pe față, somnul liniștit și reconfortant și din colțul de canapea în care s-a ghemuit, mică și fermecătoare, în pijamaua ei roză, mă avertizează zâmbind candid:

– Știi că nu vom putea sta de vorbă decât cel mai târziu până la opt. Trebuie să mă duc la teatru.

Leny Caler, model de conştiinciozitate la Teatrul Ventura, apare totdeauna în cabina ei cu mult înainte de intrarea în scenă. Îi trebuie aproape o oră de reculegere înainte de spectacol pentru a fi, când intră în scenă, cu adevărat, personagiul pe care interpretează. O poţi găsi în cabină, machiată, privindu-se în oglindă retuşându-şi din când în când faţa, până când transfiguraţia se săvârşeşte deplin. În atmosfera cabinei ei şi în timpul acestei ore, Leny Caler reintră, după 20 de ceasuri de evadare, în pielea rolului ei. Dându-şi seama că timpul pe care mi-l acordă e destul da scurt, mă scuteşte de a-i mai adresa o întrebare şi începe singură:

Nu-mi place – și de aceea ți-o spun de la început – să evoc amintiri. Sau, mai adevărat nu-mi place să le evoc în maniera obișnuită. Amintirile mele, adică viața mea trecută, îmi e prea prețioasă ca să-mi îngădui să o înfloresc oricât de puțin și s-o adaptez pentru uzul unui interviu.

Poate că, mai târziu, îmi voi scrie amintirile. Mai târziu, când prestigiul vârstei îmi va da autoritatea necesară ca sa fiu sinceră în tot ce voi povesti. Şi bineînţeles, dacă voi izbuti să mă conving pe mine însămi că merit această osteneală din partea mea.

— Iată, deci, o ocupaţie plăcută pe care ţi-o pregăteşti pentru de azi într-o jumătate de secol. Îţi place să îți imaginezi viitorul?

— O, da, foarte mult. Trăiesc, în general, mult în imaginaţie. Lucrul acesta mi-a ajutat adeseori în viaţă, să suport clipe de desnădejde şi să-mi înfrumuseţez realitatea. Şi apoi, îmi place noutatea. Iată de ce mă preocupă totdeauna viitorul.

— Regreţi ceva în viaţă?

— Multe. Dar pentru ce ţi-aş spune regretele mele?

Melancolică — şi-i stă atât de bine melancolia — Leny Caler priveşte vag înaintea ei. E dureros să răsfoieşti cartea regretelor…

— Găseşti mulţumire în viaţa d-tale?

Trezită din reverie, îmi răspunde surâzând:

— Cred că, într-o mai mare sau mai mică măsură, toţi oamenii găsesc o mulţumire oarecare în viaţă. E atâta frumuseţe în viaţă şi e atât de frumoasă frumuseţea! Mă bucură respiraţia, mă bucură lumina, mă bucura zăpada care cade acum afară, mă bucură…

Elanul interlocutoarei mele e întrerupt brutal de soneria telefonului.

— Iată, continuă Leny Caler râzând şi ridicându-se spre a răspunde chemării telefonice, mă bucură chiar şi o convorbire telefonică. Rămas câteva secunde singur în timp ce, alături, Leny Caler care participă, după cum vedeţi, la toate bucuriile cosmosului — o ştiu, de altfel, pasionată de problemele cosmogoniei — mulţumeşte unei admiratoare care o felicită pentru succesul de aseară.

Îmi arunc privirea printre cărţile din etajera canapelei. Iată-l pe André Malraux, cu „La Voie royale”, pe Stefan Zweig cu „Marie Antoinette”, pe Franz Werfel cu „Barbara ou la piété”, pe André Maurois cu „Edouard VII et son temps”, pe Aldous Huxley cu „Les trois graces”.

Pe fiecare copertă, Leny Caler îşi scrie numele, cu caligrafia ei mare şi elegantă, şi, dedesubt, anul cumpărării. Pe coperta interioară a cărţii, întâlneşti din nou numele ei.

— Citeşti mult? o întreb după ce, convorbirea telefonică că terminată, Leny Caler şi-a reluat locul în colţul canapelei.

— Da, mult şi cu metodă. Întâi, tot ce apare la noi. De la Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Mircea Eliade și toți până la cei mai noi.

— Din literatura străină?

— Din literatura străină citeam foarte mult, până acum doi ani, romane şi mai ales romanele franceze. În ultimul timp, exceptându-le pe romancierele anglo-saxone Virginia Woolf, Mary Webb, Rosamonde Lehmann, care sunt admirabile, preferinţa mea începe să se îndrepte spre biografie, istorie şi eseu. Astfel, îmi împart, între lectură şi cinematograf, timpul liber.

O ştiu, în adevăr, pe Leny Caler, o mare amatoare de filme, fiindcă nu e premieră interesantă Ia care să n-o văd. Când are seara spectacol, vine la cinematograf după amiază cel mai târziu la şase. O interesează tot ce e în legătură cu cinematograful — ceea ce, evident, mă face să-i port o suplimentară consideraţie. Filmele n-o atrag niciodată prin starii lor masculini, deşi îi plac câţiva din ei, cum ar fi Gary Cooper, Maurice Chevalier, Gustav Fröhlich, pe când Ramon Novarro nu-i place deloc. În decursul anilor, s-au mai bucurat şi alţii de simpatia lui Leny Caler, şi-au avut, adică, „epoca lor”, cum spune dânsa.

Ceea ce o atrage însă să vadă un film este vedeta feminine, Admiră la fel de mult pe Greta şi pe Marlene, îi place Anny Ondra, Francisca Gaal, Marion Davies, Jean Harlow, Helen Hayes, Irene Dunn.

— Pe scenă, reia Leny Caler, actorul nu găseşte nici pe de parte posibilităţile de realizare pe care i le oferă studioul Am vizitat, acum doi ani, studiourile Pathe-Natan din Paris şi Tobis din Berlin şi mi-am dat seama de acest lucru. Am fost tentată evident, să turnez un film de încercare, un „bout d’essai” de care cineaştii s-au arătat mulțumiți. Mi-au spus că sunt şi foto şi fono-genică. Dacă, până astăzi, nu mi-am îndreptat preocupările în această direcţie, e din cauza angajamentului de la Teatrul Ventura, care nu-mi Iasă timpul liber necesar.

Dar ce lume minunată această lume a cinematografului! Momentul mi se pare prielnic pentru a o întreba pe Leny Caler cum îşi creează rolurile.

Iată-l, expus cu metodă, acest misterios proces al creaţiuni artistice:

— Înainte de toate, citesc piesa, odată sau de două ori, pentru a pătrunde sensul ascuns al cuvintelor. Pe urmă extrag rolul meu, şi-l învăţ pur şi simplu, pe dinafară, ca o lecţie, la şcoală, fără nicio nuanţă, fără nicio intonaţie, fără niciun gest. Totdeauna am nevoie însă, ca să pot învăţa textul, de ajutorul cuiva care să-mi dea replica. Această ingrată funcţie de replicant o îndeplineşte sora mea. După ce am memorat la perfecţie textul, începe adevărata muncă. Culcată, în semi-obscuritate odăii, evoc, una câte una, scenele, situaţiile, replicile mele. Şi încetul cu încetul, personajul meu începe să existe. ÎI văd în faţa mea, materializat, umblând, vorbind, gesticulând, râzând, plângând, săvârşind, pe scurt, toate acţiunile ce reies din text. E un fenomen pe care nu mi-l pot explica precis. Personagiul odată născut, se îmbogățeşte apoi ori de câte ori, în aceeaşi atmosferă de reverie, îl evoc, cu noi trăsături, cu noi amănunte, până când devine matur pentru scenă. Adeseori, pentru anumite momente, pentru anumite situaţii, acest alter ego nu găseşte soluţia potrivită. ÎI văd cum se agită, cum se frămantă, dar e zadarnic. Peste o zi sau două, dimineaţa, când mă trezesc, îmi văd personagiul intrând pe uşă şi săvârşind gestul pe care îl căuta…

Evocând aceste momente sacre ale inspiraţiei, Leny Caler pare a trăi unul din ele. După câteva clipe de tăcere, reiau interogatoriul:

— Ce rol preferi, din acelea pe care le-ai jucat?

— Îmi plac mai multe. Mă preocupă acum rolul Victoriei din „Adolescenţa unei regine” de Sil-Vara. E un rol pe care-l iubesc mult şi abia aştept să-l joc. Aş vrea să joc şi “A quoi révent les jeunes filles” de Musset. Şi aş mai vrea înainte de toate, să joc într-o piesă românească. Aştept un autor care să-mi aducă un personagiu din viaţa noastră. Nu sunt deloc încântată când cineva îmi spune că-mi aduce un nou rol în genul celor pe care le-am jucat, fiindcă îşi închipuie că altfel piesa nu m-ar atrage. Dimpotrivă, cu cât va fi mai nouă şi mai autentic românească, mă va atrage mai mult.

— Este inutil să te întreb dacă iubeşti teatrul. Nu poate fi altfel. Dar te întreb: ar putea exista ceva pe lume care să te poată face sa renunţi la teatru? Vreo pasiune atât de mare încât să-i sacrifici, dacă ţi s-ar pretinde, scena?

— Dacă s-ar ivi o asemenea pasiune, cred că aş renunţa la scenă… dar numai vremelnic. Aş face o pauză, pentru că îmi trebuie timp ca pasiunea să se răcească până într-atâta încât să mă poată împărţi cu scena. Să renunţ de tot la teatru? Cred că n-aş putea să iau această hotărâre pentru nimic în lume.

— Te-ai îndrăgostit vreodată de un partener?

— Niciodată. Sunt totdeauna prea absorbită de joc şi de rol, evident însă că prefer un partener care mi-e simpatic ca om.

— Au avut vreo influenţa asupra caracterului dumitale anumite roluri pe care le-ai jucat?

— Cred că da. Ceea ce ştiu este că, după câţiva ani de teatru, m-am schimbat mult. Cineva care mă cunoştea înainte, a rămas surprins când m-a văzut deunăzi. La această schimbare presupun că au contribuit şi rolurile pe care le-am interpretat în acest timp.

— Eşti geloasă?

— Sunt geloasă, dar nu din egoism. Ci din nevoia de a suferi… Voluptatea suferinţei e una din cele mai subtile. Nu sunt surprins de a o descoperi la Leny Caler.

— Ai multe defecte?

— Nu vreau să fiu prea rea cu mine. Am defecte multe… Dar nu prea multe. Ca toţi muritorii… Şi, fiindcă văd că nu mă întrebi, ţi-o spun singură. Am şi virtuţi. De pildă, cred în Dumnezeu…

Ajunşi la capitolul virtuţilor, îmi pot îngădui această întrebare:

— Ai vrea să fii mamă?

Interlocutoarea mea nu e deloc surprinsă, cum m-aş fi aşteptat, ci răspunde simplu:

— Iubesc mult copiii. Cred că aş fi o mamă bună.

— Eşti superstiţioasă?

— Prostii. Faptul că nu las niciodată rolul din mână până după premieră nu e o superstiţie, ci o măsură de prevedere profesională.

— Dar micii dumitale urşi de care nu te desparţi niciodată?

— Ursuleţii mei? Înseamnă că sunt superstiţioasă dacă-i iubesc?

Apoi Leny Caler râde. Se pare că-şi aminteşte de ceva. În adevăr, continuă astfel:

— Să-ţi povestesc un amănunt curios, fiindcă veni vorba de superstiţii. Niciodată încă rochiile mele pentru un spectacol nou, n-au fost gata mai devreme de ziua premierei. Şi asta, indiferent când le comandam. Să zicem că le comand cu o lună înainte. Totdeauna intervine însă ceva neprevăzut și până în ziua premierei rochiile tot nu sunt gata. De aici s-ar putea naşte o superstiţie: că ar trebui să mă feresc de a purta o rochie care ar fi gata înainte de ziua premierei.

— Şi eşti sigură că nu se va naşte această superstiţie?

Leny Caler râde:

— Sigură. Fiindcă niciodată toaletele mele nu vor fi gata decât în ziua premierei… Dar, te rog, vrei să-mi spui câte e ceasul?

E şapte şi jumătate. Trebue să facem o pauză, pentru ca Leny Caler să se schimbe și să fie gata de plecare.

După doua minute reapare. Pijamaua de interior s-a transformat într-o elegantă rochiţă şi iat-o acum pe Leny Caler, circulând prin casă, suplă, râzând, glumind, fredonând şi chiar cântând, pentru a-şi da seama de starea din astă seară a vocii sale. Căci acum Leny Caler cântă într-o comedie muzicală şi trebuie să acorde o îngrijire specială laringelui.

D-na Maria Snejina, profesoara ei de canto, i-a dat diferite reţete împotriva răguşelii. Leny Caler, elevă conştiincioasă, le aplică cu sârguinţă. Dându-mi aceste lămuriri în timp ce soarbe nu ştiu ce mixtură de apă caldă şi flori de tei, Leny Caler adaugă cu umor şi suspine:

— Nu e uşor să fii primadonă!

Apoi dispare iar, şi, fiindcă se apropie ora opt, reapare, de astă dată în mantou, şi comandă despotic:

— Plecam. Până la teatru mai putem vorbi.

— Îţi place iarna? o întreb, în stradă.

— Nu, căci sunt foarte frigurossă. Dar vara. mai ales la mare, îmi place cum nu-ți poți închipui mai mult.

— Sporturi?

— Ştii dumneata. Ţi-am mai răspuns odată la o anchetă: foot-ball-ul. Păcat că jucătoarele nu sunt primite în echipe. Aş fi o înaintaş[ de primă forţă. De altfel, ştii că mă ocup cu gimnastica. Practic deci sport pur: atletism.

— Utilizezi mult fardurile?

— Pe scenă, cât e necesar în faţa luminilor reflectoarelor şi în viaţă mai puţin decât e necesar în faţa privirilor oamenilor.

— Pleci anul acesta în turneu?

— La 19 Ianuarie cu „Riri”.

— Îţi plac turneele?

— Da. Mult. Îmi place să călătoresc. În turneu adormi seara într-un oraş şi te trezeşti a doua zi în altul. E o senzaţie atât de plăcută! În fiecare zi, alt decor, alţi oameni, altă scenă! Aceeaşi dorinţă de a schimba atmosfera mă face să călătoresc mult, în timpul vacanţei, prin străinătate. Sorb, cu pasiune, tot ce pot vedea acolo.

— O mare dorinţă?

— O călătorie lungă în jurul pământului! Gândeşte-te la toate minunile şi frumuseţile lumii. Poate sunt pentru noi… Port în suflet nostalgia hoinărelilor pe oceane şi-n deşerturi, pe piscuri alpine şi-n păduri tropicale. Iată o pasiune care m-ar putea face să renunţ un an şi poate doi, la teatru!

Şi iată-ne ajunşi, tot vorbind, în cabina lui Leny Caler, la Teatrul Ventura. Înainte de a o părăsi, o ultimă întrebare:

— Până la transformarea dumitale în globetrotter, nu mai ai nici un proiect?

— Ba da. Plec în stagiunea viitoare la Paris.

— Planuri?

— Teatru, film. Deocamdată nimic încă precizat.

Am ajuns acasă la nouă şi am scris până la trei. Pe urmă, am adormit şi am visat. Am visat un interviu cu Leny Caler, undeva, la ecuator. Purta pantaloni albi, bufanţi şi cască colonială. În braţe, răsfăţa un pui de urs polar. Nu-mi aduc aminte ce-am vorbit. Dar costumul şi ursuleţul îi stăteau admirabil.

Amintirile lui Leny Caler, “Artistul și Oglinda – Repertoriu, roluri și parteneri de neuitat”, au fost publicate în 2002 la Editura Universal Dalsi. Actrița a murit în Germania, țară în care emigrase în 1957, la vârsta de 88 de ani, pe 2 februarie 1992.

Sursa:

B. Cehan, În vizită la Leny Caler, Rampa, decembrie 1933